Arhivele lunare: Iunie 2012

Detalii de convieţuire

Standard

Când ne-am făcut noi planurile familiale am zis aşa: doi copii cu o diferenţă de vârstă de doi ani. Ciprian s-a oprit aici. Eu am continuat: băiat şi fată, unul cu părul creţ, unul blond cu ochii albaştri. Când s-a născut David, s-au împlinit următoarele dorinţe: băiat, blond şi cu ochii albaştri (acum verzi). Peste vreo doi ani şi două luni ni s-au împlinit şi restul. Nu ştiu de ce, dar Dumnezeu a ţinut cont de chiţibuşurile noastre (mai mult ale mele) şi ne-am bucurat. Când sunt doi fraţi, jocurile decurg altfel. E drept, şi certurile sună diferit. Te uiţi cu drag la ei când se joacă şi devi tensionat când nu se înţeleg, dar în final te bucuri că învaţă să convieţuiască.

Am fost zilele trecute pe la Andrei şi Ştefan. După ce ne-am întors din vizită, într-un moment de discuţii de suflet, David ne-a anunţat:

„ Eu îmi doresc să am un frate!”

Şi ca un ecou, se-aude şi Riana:

„Şi eu imi doresc un frate.”

Pe David l-am înţeles. Probabil că i-a plăcut cum s-a jucat cu Andrei şi Ştefan. Mai ales că Andrei este mai mare decât el, iar Ştefan este doar cu două luni mai mic. De fapt, nici de Riana nu mă mir. Dacă a înţeles că a avea încă un frate ea şi unul David înseamnă doi bebeluşi în casa noastră, este explicabil.

Am sărit şi eu iute cu opinia mea, argumentând că un bebeluş nu ştie să se joace şi trebuie multă răbdare până creşte şi învaţă toate cele. Pe David nu l-am impresionat. Mi-a declarat cu entuziasm că o să aibă răbdare şi o să-i fie dascăl celui mic. Într-un moment de revelaţie însă se răzgândi:

„Nu mai vreau un frate. Păi am fi prea mulţi: doi cu doi şi cu doi…fac şapte, ba nu, şase.”

Încă odată strădaniile mele au fost inutile pentru logica lui de matematician, dar bine că a învăţat să gândească în ansamblu.

Peste vreo două zile s-a iscat altă discuţie, pe seama animalelor de companie. Ca de obicei, David a început:

„Eu vreau să am un papagal!”

„Şi eu vreau o pisică!” Nu s-a lăsat Riana mai prejos.

Dar cum incompatibilitatea celor două vietăţi nu a scăpat simţului critic al iniţiatorului proiectului, a apărut o dilemă:

„Păi dacă pisica ta îmi mănâncă papagalul?” Proprietara pisicii imaginare protestă:

„Nu-l mănâncă!”

Şi tot David veni cu soluţia;

„Mai bine tu o sa-ţi ţii pisica legată şi eu o să ţin papagalul în colivie.”

De data asta nu m-am mai sinchisit să mai contest nimic, căci oricât mi-ar plăcea pisicile, sunt prea multe motive importante pentru care nu o să avem o felină în casă.

Buturuga mică şi planul mare

Standard

Vineri David a fost la servici. Cu Ciprian, desigur. Ca să diminuez nemulţumirea Rianei pentru rămânerea acasă, am ieşit la plimbare. Am hoinărit ceva vreme, până când plictiseala şi foamea ne-au momit spre casă. I-am pus masa Rianei, iar eu m-am apucat în mare grabă de treburile lăsate baltă la plecare. Nemulţumită de oferta mea culinară, domnişoara a luat scăunelul şi s-a dus în inspecţie la frigider. De cum a deschis uşa, a dat cu ochii de bolul cu căpşune pus pe raftul cel mai accesibil mânuţelor ei dibace. M-a anunţat cu entuziasm că asta este mâncarea după pofta ei. Nu m-am îndurat să-mi las lucrul şi am încercat să-i explic cât de tare mă grăbesc şi că nu am timp să îi spăl fructele. Credeam că problema este rezolvată, când am auzit dinspre frigider sunetele unei guriţe mâncând cu poftă. Am  ştiut într-o clipă despre ce este vorba. Fără să mai spun ceva, am luat o farfurie şi am spălat câteva căpşune. În timpul acesta, domnişoara mea m-a urmat în bucătărie. Mă privea triumfătoare şi cu sinceritatea-i debordantă mă întrebă:

„Acum ai timp?”