Zilele iernii

Standard

De curând am redescoperit frumuseţea iernii. Cui nu îi place acest anotimp, îi recomand următoarea reţetă:
Se face rost de o sanie (cumpărată, împrumutată sau donată).
Se iau doi copii veseli, se echipează cu pantaloni de fâş, mănuşi groase, căciuli, fulare şi ghete impermeabile. Nu vă descurajaţi de timpul mare de pregătire. Vă va fi răsplătit din plin. Mama (tata) se va echipa şi ea (el) în acelaşi mod, apoi se va înălţa o rugăciune pentru ocrotire înainte de a ieşi din casă, cu sania la subţioară.
Se alege ca destinaţie o pantă cunoscută, necirculată de maşini – ideal ar fi o alee într-un parc cât mai apropiat.
Se încinge un săniuş pe cinste, până când simţiţi că vă lasă puterile sau se lasă seara.
În funcţie de particularităţile personale, se pot face ajustări. Reţeta se poate aplica şi cu un singur copil, cu menţiunea că nu trebuie echipat cu doi pantaloni de fâş, două căciuli, două fulare şi două perechi de ghete. Ce-l mai înfofoleam şi eu pe David! Aşa-i la primul copil.

Am aplicat-o şi eu zilele acestea. Cu ocazia recuperării pantalonilor de fâş rătăciţi prin nişte bagaje care nu se aflau în Bucureşti, ne-am putut bucura din plin de iarna aceasta bogată în zăpadă. E drept că şi temperaturile au ţinut cu noi.
Prima zi: am descoperit în plimbarea noastră o pârtie improvizată într-un parc apropiat. Am fugit acasă, am mâncat în fugă prânzul (fuga de fapt a fost mai mult în atitudinea mea decât în comportamentul copiilor) şi, luând sania cu noi, ne-am întors la locul cu pricina. Pârtia era foarte puţin populată – doi sau trei copii în acelaşi timp. Fiind primul săniuş din viaţa lor, nu am avut curajul să îi las singuri pe copii, aşa că am alergat pe lângă sanie cu sfoara în mână. Încă două ture în acelaşi stil, după care am recurs la altă formulă, mai prietenoasă cu sufletul meu – un singur pasager neînsoţit. Le-am făcut eu instrucţia cum e cu cârma, dar ce au înţeles nu ştiu. Lucrurile astea se deprind prin practică, nu prin explicaţii. Primul s-a înscris David. Şi s-a descurcat de minune fără ajutorul meu. A urmat Riana, pe care sania a dus-o drept peste un gărduţ. Faza asta nu i-a prea plăcut, aşa că l-a lăsat pe David să se bucure în continuare de marea descoperire. Când am văzut că soarele se cam duce la culcare, am pornit şi noi agale spre casă.

A doua zi: descoperirea fiind făcută şi copiii entuziasmaţi de ideea de a ieşi la săniuş, ne-am mai învârtit puţin prin casă după micul dejun, iar apoi am luat calea spre pârtie. De data asta locul era pustiu, deşi soarele se arăta destul de prietenos. Riana m-a solicitat ca însoţitor de zbor. Nu mi-a displăcut ideea. David s-a descurcat singur şi cu sanie şi fără ea. Când vehiculul era ocupat, îşi folosea pantalonii. Fără timpi morţi pe aşa vreme! Am luat şi un fel de prânz pe o băncuţă, căci nu ne-am îndurat să pierdem timpul pe drumuri. Străzile fiind deszăpezite doar atât cât să poată trece o singură maşină, expediţia noastră spre pârtie decurge cam aşa: la fiecare cinci minute ne cocoţăm pe o creastă de zăpădă pentru a face loc automobilului, stăpânul drumurilor noastre; la fiecare băltoacă, mama se transformă în escortă pentru a preveni metamorfozarea ghetelor copiilor în acvariu; fiecare căţel ivit în cale sau numai lătratul ajuns până la noi este un motiv temeinic pentru Riana să ceară a fi luată în braţe; scoate mănuşile, pune-le iar, e prea cald – jos cu căciulile, şi câte alte mărunţişuri nu se ivesc ţinându-ne calea.
Prânzul fiind luat, ne-am continuat distracţia urcând şi coborând în fel şi chip dealul parcului. Ne-am rostogolit în zăpadă, am intrat cu sania în gard, am sărit din ea la hopuri şi iar ne-a prins seara în toiul săniuşului.

A treia zi: iar e soare şi cald afară, deci nu putem sta cuminţi în casă. Luarăm drumul parcului cu pricina. Descoperind un sac abandonat, l-am remorcat la sania noastră şi în sfîrşit, ne-am putut da împreună pe derdeluş. David a bătut cu picioarelel lui orice petec de zăpadă neatins din preajma pârtiei, şi-a folosit la maxim imganinaţia în jocuri de rol precum trecerea Mării Roşii (povestirea preferată la momentul acesta), iar Riana, a avut grijă să îi calce pe urme. Seara am ajuns acasă uzi şi obosiţi, dar fericiţi.
A patra zi: dimineaţă cu ceaţă deasă şi după-amiază cu vânt şi cer mohorât. Am ajuns doar până la piaţă.
A cincea zi: iar e soare şi cald afară, dar e vineri. Cu greu am renunţat la planul de a da o fugă până la derdeluş.
A şasea zi: i-am avut musafiri pe Marta, Denisa, Rareş şi mama Ioana. Ce distracţie am mai încins povestind despre furtuna pe mare, liniştită de Isus şi cântând „Cu Isus în barca vieţii noi plutim prin furtună, plutim prin furtună…” Copiii au avut parte şi de legănat în „barca vieţii” aşa cum ştiu părinţii  să o facă. De data asta ne-am ajutat de o pătură şi de mâinile noastre puternice. Ne-am despărţit cu regretul că a trecut prea repede după-amiaza, dar…
A şaptea zi: ne-am întâlnit din nou cu Marta, Rareş şi mama Ioana. Am dat o fugă până la Muzeul Grigore Antipa, am luat o gustare în maşină şi, iar la săniuş. Zăpada a fost cam moale, dar tot am găsit o pantă abruptă unde ne-am dat în fel şi chip. Ciprian a făcut un uriaş de zăpadă, iar copiii au lăsat nişte umbre de îngeraşi. Ne-am bucurat cu toţii de soarele prietenos, dar din nou ne-a întristat despărţirea. Asta doar pentru câteva clipe, căci am promis să repetăm evenimentul.


A opta zi: va fi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s