Arhivele lunare: Februarie 2012

Zilele iernii

Standard

De curând am redescoperit frumuseţea iernii. Cui nu îi place acest anotimp, îi recomand următoarea reţetă:
Se face rost de o sanie (cumpărată, împrumutată sau donată).
Se iau doi copii veseli, se echipează cu pantaloni de fâş, mănuşi groase, căciuli, fulare şi ghete impermeabile. Nu vă descurajaţi de timpul mare de pregătire. Vă va fi răsplătit din plin. Mama (tata) se va echipa şi ea (el) în acelaşi mod, apoi se va înălţa o rugăciune pentru ocrotire înainte de a ieşi din casă, cu sania la subţioară.
Se alege ca destinaţie o pantă cunoscută, necirculată de maşini – ideal ar fi o alee într-un parc cât mai apropiat.
Se încinge un săniuş pe cinste, până când simţiţi că vă lasă puterile sau se lasă seara.
În funcţie de particularităţile personale, se pot face ajustări. Reţeta se poate aplica şi cu un singur copil, cu menţiunea că nu trebuie echipat cu doi pantaloni de fâş, două căciuli, două fulare şi două perechi de ghete. Ce-l mai înfofoleam şi eu pe David! Aşa-i la primul copil.

Am aplicat-o şi eu zilele acestea. Cu ocazia recuperării pantalonilor de fâş rătăciţi prin nişte bagaje care nu se aflau în Bucureşti, ne-am putut bucura din plin de iarna aceasta bogată în zăpadă. E drept că şi temperaturile au ţinut cu noi.
Prima zi: am descoperit în plimbarea noastră o pârtie improvizată într-un parc apropiat. Am fugit acasă, am mâncat în fugă prânzul (fuga de fapt a fost mai mult în atitudinea mea decât în comportamentul copiilor) şi, luând sania cu noi, ne-am întors la locul cu pricina. Pârtia era foarte puţin populată – doi sau trei copii în acelaşi timp. Fiind primul săniuş din viaţa lor, nu am avut curajul să îi las singuri pe copii, aşa că am alergat pe lângă sanie cu sfoara în mână. Încă două ture în acelaşi stil, după care am recurs la altă formulă, mai prietenoasă cu sufletul meu – un singur pasager neînsoţit. Le-am făcut eu instrucţia cum e cu cârma, dar ce au înţeles nu ştiu. Lucrurile astea se deprind prin practică, nu prin explicaţii. Primul s-a înscris David. Şi s-a descurcat de minune fără ajutorul meu. A urmat Riana, pe care sania a dus-o drept peste un gărduţ. Faza asta nu i-a prea plăcut, aşa că l-a lăsat pe David să se bucure în continuare de marea descoperire. Când am văzut că soarele se cam duce la culcare, am pornit şi noi agale spre casă.

A doua zi: descoperirea fiind făcută şi copiii entuziasmaţi de ideea de a ieşi la săniuş, ne-am mai învârtit puţin prin casă după micul dejun, iar apoi am luat calea spre pârtie. De data asta locul era pustiu, deşi soarele se arăta destul de prietenos. Riana m-a solicitat ca însoţitor de zbor. Nu mi-a displăcut ideea. David s-a descurcat singur şi cu sanie şi fără ea. Când vehiculul era ocupat, îşi folosea pantalonii. Fără timpi morţi pe aşa vreme! Am luat şi un fel de prânz pe o băncuţă, căci nu ne-am îndurat să pierdem timpul pe drumuri. Străzile fiind deszăpezite doar atât cât să poată trece o singură maşină, expediţia noastră spre pârtie decurge cam aşa: la fiecare cinci minute ne cocoţăm pe o creastă de zăpădă pentru a face loc automobilului, stăpânul drumurilor noastre; la fiecare băltoacă, mama se transformă în escortă pentru a preveni metamorfozarea ghetelor copiilor în acvariu; fiecare căţel ivit în cale sau numai lătratul ajuns până la noi este un motiv temeinic pentru Riana să ceară a fi luată în braţe; scoate mănuşile, pune-le iar, e prea cald – jos cu căciulile, şi câte alte mărunţişuri nu se ivesc ţinându-ne calea.
Prânzul fiind luat, ne-am continuat distracţia urcând şi coborând în fel şi chip dealul parcului. Ne-am rostogolit în zăpadă, am intrat cu sania în gard, am sărit din ea la hopuri şi iar ne-a prins seara în toiul săniuşului.

A treia zi: iar e soare şi cald afară, deci nu putem sta cuminţi în casă. Luarăm drumul parcului cu pricina. Descoperind un sac abandonat, l-am remorcat la sania noastră şi în sfîrşit, ne-am putut da împreună pe derdeluş. David a bătut cu picioarelel lui orice petec de zăpadă neatins din preajma pârtiei, şi-a folosit la maxim imganinaţia în jocuri de rol precum trecerea Mării Roşii (povestirea preferată la momentul acesta), iar Riana, a avut grijă să îi calce pe urme. Seara am ajuns acasă uzi şi obosiţi, dar fericiţi.
A patra zi: dimineaţă cu ceaţă deasă şi după-amiază cu vânt şi cer mohorât. Am ajuns doar până la piaţă.
A cincea zi: iar e soare şi cald afară, dar e vineri. Cu greu am renunţat la planul de a da o fugă până la derdeluş.
A şasea zi: i-am avut musafiri pe Marta, Denisa, Rareş şi mama Ioana. Ce distracţie am mai încins povestind despre furtuna pe mare, liniştită de Isus şi cântând „Cu Isus în barca vieţii noi plutim prin furtună, plutim prin furtună…” Copiii au avut parte şi de legănat în „barca vieţii” aşa cum ştiu părinţii  să o facă. De data asta ne-am ajutat de o pătură şi de mâinile noastre puternice. Ne-am despărţit cu regretul că a trecut prea repede după-amiaza, dar…
A şaptea zi: ne-am întâlnit din nou cu Marta, Rareş şi mama Ioana. Am dat o fugă până la Muzeul Grigore Antipa, am luat o gustare în maşină şi, iar la săniuş. Zăpada a fost cam moale, dar tot am găsit o pantă abruptă unde ne-am dat în fel şi chip. Ciprian a făcut un uriaş de zăpadă, iar copiii au lăsat nişte umbre de îngeraşi. Ne-am bucurat cu toţii de soarele prietenos, dar din nou ne-a întristat despărţirea. Asta doar pentru câteva clipe, căci am promis să repetăm evenimentul.


A opta zi: va fi.

A doua copilărie

Standard

Ori de câte ori văd un bebeluş, mi se face tare dor după acea perioadă din viaţa copiilor mei. Am avut parte din plin de nopţi nedormite, emoţii la fiecare mişcare mai nesigură a pruncului, săptămâni întregi cu nazuri la masă din cauza erupţiilor dentare şi tot ce presupune vârsta cea mai fragedă. Şi tot mi-e dor. De fapt mi se face dor la gândul că trece prea repede copilăria lor…şi a mea. Da, da! Odată cu ei am şi eu ocazia să copilăresc. Nu par ciudată când mă interesez de păpuşi sau caut jucării prin magazine, că doar am copii. Evident, şi Ciprian se interesează de maşinuţe. Sper că toată lumea a aflat că avem un băiat.  Nu se uită nimeni lung la mine când mă dau pe tobogan, doar trebuie să le fac curaj piticilor să se dea şi ei. Nu deranjez pe nimeni când alerg prin parc şi chiuim în gura mare – aşa e jocul. Nici vecinii nu se arată miraţi de ţopăiturile mele pe podeaua din sufragerie – doar ştiu că am doi copii mici. Cine şi-ar face timp aproape zilnic să iasă în parc, dacă n-ar avea copii? Cine şi-ar umple casa cu baloane şi crafturi colorate la fiecare aniversare? Cine ar avea grijă să nu cumva să rateze evenimente interesante, parade, muzee sau expoziţii? Cine şi-ar face timp să meragă la mare de mai multe ori într-un singur an? Cine şi-ar întrerupe lucrul prin casă doar ca să joace „Baba oarba”? Cine ar petrece o jumătate de oră în fiecare seară de vineri cântând în jurul unei lumânări aprinse? Eu nu cred că aş face toate astea, dacă n-aş avea copii.
N-am spus că-i uşor să fii părinte, dar e excepţional de frumos!

Portret de buburuză

Standard

Ne amuză în fiecare zi. Îl imită pe David cu mare precizie în aproape tot ce face – chiar şi sărituri de la înalţimi cam periculoase pentru picioruşele ei mici. Tata este preferatul ei şi nu se jenează să refuze intenţiile mele binevoitoare, atunci când el este prin preajmă. Cântă cât o ţine gura, dacă nu sesizează că este observată. Când se supără, îşi acoperă feţişoara cu palmele, ca să fie sigură că ai observat problema şi apoi se refugiază în dormitor. Nu trece nici o masă fără să îşi hrănească păpuşa şi nici o noapte fără să o culce lângă ea, în pat. Nici pe stradă nu trece pe lângă nici un bebeluş fără să strige de bucurie: „Dede!” Pe mine mă strigă Momi, un amestec de Naomi şi mami şi nu se mulţumeşte niciodată cu un simplu „Da!” Ne strigă de mii de ori şi nu se lasă până când nu este sigură că-i acordăm toată atenţia. Când te întreabă „Ţe faci, ă?” nu acceptă răspunsuri evazive. Iar dacă te prinde cu mâncare în gură între mese, e musai să dai raportul. Chiuie de bucurie şi când primeşte vestea că iese afară, şi când e anunţată că trebuie să meargă  acasă.
Zglobie ca o vrăbiuţă. Hotărâtă ca o ciocănitoare. Şmecheră ca o veveriţă. Expresivă ca un cameleon. Afectuoasă ca o porumbiţă. Vigilentă ca un iepuraş. Hazlie ca un ursuleţ. Grijulie ca o pisicuţă.Cântăreaţă ca o ciocârlie…Şi n-am spus decât foarte, foarte puţin din ceea ce am descoperit în Riana noastră în numai trei ani de viaţă. Să trăieşti veşnic, draga noastră Nana!

Consiliere vocaţională II

Standard

     Nu demult am citit că teflonul este nociv pentru sănătate. Am început să fac inventarul vaselor mele teflonate: două. Nu-s prea multe. Numai că unul dintre ele este cuva maşinii de pâine, solicitată de cel puţin patru ori pe săptămână, căci de mult timp am renunţat la pâinea din comerţ. Când mă gândeam eu ce-ar fi de făcut, apare David şi văzând că nu prea am activitate îmi reproşă:
„Mamă, ai spus că mă laşi şi pe mine să fac pâine! Când mă laşi?”
El ar fi vrut să-l las pe el să pună făina, apa, drojdia şi sarea în vasul maşinii, dar mie, solicitarea lui mi-a dat o idee.
„Nu aşa se face pâine cu adevărat, i-am spus. Un brutar veritabil trebuie să se murdărească pe mâini cu cocă.”
Şi cum văzusem mai demult o reţetă de pâine fără frământare, în The New York Times, am dat fuga la calculator să o găsesc. Se pun toate ingredientele şi se amestecă puţin după care se lasă la dospit pentru 12 ore. După aceea se presară cu puţină făină, se mai împătureşte aluatul de două ori şi se lasă încă puţin la crescut, după care, se aruncă în cuptor. Trebuie să recunosc că mai mult ne-a luat să ne găsim şorţurile şi să ne împărţim responsabilităţile, decât frământatul. Iar cele 12 ore au trecut cam greu pentru că din oră în oră se găsea cineva să mă întrebe când e gata pâinea. Am avut însă răbdare şi iată ce a ieşit în cele din urmă:

Toată treaba mea a fost să veghez ca activitatea să nu degenereze în altceva de genul bătăii cu apă şi făină, să fie respectate cantităţile şi să pun aluatul la cuptor. Îmi pare rău că nu puteţi să şi gustaţi. A fost incredibil de gustoasă, cu o coajă groasă şi crocantă, un miez afânat şi cu iz de pâine ţărănească. Şi când mă gândesc că a fost făcută de Riana şi David, pare şi mai incredibil.
Evident, din acea zi David doreşte să se facă brutar şi bucătar. Pe Riana încă n-am convins-o. Ea tot bebe ar vrea să devină.

Dacă am făcut pe cineva curios, iată reţeta:
– 3 căni de făină
– ¼ linguriţă drojdie uscată
– 1 linguriţă de sare
Se amestecă ingredientele şi apoi se adaugă 1 ⅝ căni apă. (Eu am folosit drojdie proaspătă, pe care am dizolvat-o în apă.)
Se mai amestecă puţin cu o lingură şi se lasă la temperatura camerei pentru 12-18 ore într-un vas acoperit.
După ce s-au scurs orele cele multe, se pudrează cu făină blatul de lucru şi se răstoarnă compoziţia, care ar trebui să arate ca un aluat mai moale. Se pliază de 2-3 ori, se lasă încă 15 minute la odihnit, după care se pudrează un prosop cu făină şi se pune pe el aluatul modelat in forma de pâine dorită. Se acoperă cu marginile prosopului rămase libere. Va avea nevoie de încă vreo două ore ca să crească.
Între timp se încinge cuptorul şi vasul (cu capac) în care urmează să coacem pâinea. Când a crescut, punem aluatul în vas, îl acoperim şi îl dăm 30 de minute la cuptor. Luăm apoi capacul şi mai lăsăm încă 15 minute la cuptor pentru a se rumeni. Stingem focul şi scoatem minunăţia de pâine din vas, lăsând-o la răcit, înainte de a ne înfrupta din ea.

Iată şi linkul reţetei video: http://video.nytimes.com/video/2006/11/07/dining/1194817104184/no-knead-bread.html