Arhivele lunare: Noiembrie 2011

Pe drumuri de munte

Standard

 Când eşti părinte, sunt unele lucruri pe care abia aştepţi să le poată face odrasla ta (şi nu-s puţine). Este ironic însă, că se întâmplă frecvent ca momentul potrivit să sosească, iar tu să nu-ţi dai seama. Şi noi am aşteptat multe momente: să înveţe să zâmbească, să nu se mai trezească noapte de noapte, să meargă, să spună mama şi tata, să vorbească, să folosească oliţa, să înveţe poezii şi cântecele, să se îmbrace sau să mănânce singur. Este un lucru pe care ni l-am dorit enorm, dar pe care nu am avut curajul să îl aşteptăm de la ei: să mergă în drumeţii. Hoinărelile serioase ne-au cam lipsit în ultimii cinci ani. Recent, am început să le spunem ştrengarilor că trebuie să exerseze ca să fie puternici şi să nu obosească atunci când vor urca pe munte. Plimbările noastre prin parcuri au fost şi până acum lungi şi antrenante, dar poţi compara Orăşelul copiilor sau Tineretului cu Caraimanul? Şi când te gândeşti că Riana nu coboară din căruţ decât când vede leagăne şi tobogane, iar David se plictiseşte urgent când e vorba să lase bicicleta acasă! Cum să ai curaj să pleci cu ei în drumeţie?

Şi totuşi, pe la sfârşitul lunii octombrie chiar asta am făcut! Nu, nu am început cu vârful Moldoveanu. Nici măcar cu Omul. Ne-am mobilizat într-o ieşire de trei zile la Moeciu. Sâmbătă a fost traseul de încălzire, de vreo oră. Am admirat peisajul, am făcut poze, am schimbat impresii. Riana a apelat la rucsacul salvator care o susţine bine, mersi, în spinarea mamei sau a tatălui. Desigur, părinţii pot fi acuzaţi de complicitate. Ca în multe alte cazuri, ei sunt autorii morali. Duminică am plecat iar, în drumeţia anului. Şi nu pot spune că n-am plecat cu emoţii, căci plictisit de drumul prea lin până la bifurcaţia de unde începea urcuşul spre coama versanţilor, David a început să acuze dureri de picioare. Din fericire, am aflat remediul când am început să urcăm: n-am mai auzit nici o văicăreală. Prima parte a fost solicitantă şi pentru noi. Urcam printre rădăcini şi pietre, alunecând uneori pe pârtii din ace de brad, respirând din adâncul plămânilor, în timp ce Riana fredona din rucsacul ei: „Fii curajos! Fii curajos!…”

Când am ajuns pe coamă, peisajul de toamnă s-a dovedit a fi neaşteptat de frumos. Cu o aşa privelişte, nici nu ne-a mai interesat dacă urcăm ori coborâm, dacă ne dor picioarele sau ne este sete. Până şi Riana a ţinut să îşi părăsească rucsacul şi vraja a ţinut până când am ajuns înapoi, la Centru. Dacă i-aş întreba pe copii ce lucruri i-au bucurat, indiscutabil ar aminti şi pisicuţa speriată pe care au reuşit să o prindă şi să o sperie şi mai tare. E drept, zona nu era chiar sălbatică. De o parte şi de alta a cărării erau nesfârşitele fâneţe ale sătenilor, cu grajdurile pentru animale, aşa că am avut surpriza să găsim o pisicuţă căreia nu-i prea plăceau copiii. Înciudată de insistenţa lor de a o lua în braţe, a prins un moment de neatenţie şi a zbughit-o către unul dintre grajduri.

Nici coborârea nu a fost prea lină, dar am mai apelat la târâtul pe fund, am mai sărit ţinându-ne de mână, şi după mai bine de trei ore de colindat, ne-am întors pe picioarele noastre la locul de unde plecasem. Câte lucruri, oare, nu ar mai putea face foarte bine copiii noştri dacă am îndrăzni să le acordăm încredere şi ne-am purta astfel încât ei să simtă că îi considerăm în stare?

Despre consecinţe

Standard

Am intrat în sufragerie exact în momentul în care calul pe care se afla David se îndrepta vertiginos spre o broscuţă de plastic aflată pe covor. Din fericire strigătul meu a oprit pe loc calul şi bietul amfibian a fost salvat. Am avut însă o curiozitate, aşa că l-am interogat pe călăreţ:

„Nu ai văzut jucăria?”

„Ba da.”

„Şi ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă dădeai cu calul peste ea?”

„Ar fi căzut!”

„Cine să cadă, că broscuţa era deja pe covor?”

„Păi ar fi făcut gaură şi ar fi căzut la vecini.”

Oare chiar dorea să vadă cum au renovat vecinii apartamenul?