Arhivele lunare: Octombrie 2011

Mâini de ştrengăriţă

Standard

 

Spuneam deunăzi că şi copiii au grijile lor. Deci le avem şi noi, părinţii, pe ale noastre.  De când s-a făcut frig, eu am cel puţin o grijă în plus: păstrarea echipamentului adecvat temperaturilor din casă ori de afară. Dacă partea cu îmbrăcatul este cam dificilă chiar şi pentru David, când vine vorba de lepădat bluzele sau şosetele şi papucii, lucrurile devin foarte simple. Descoperind o cremă de protecţie solară prin casă şi temându-se că va fi arsă de ferocele soare cu dinţi, Riana a început să-şi dezbrace hainele pentru a-şi  aplica protecţia. După insistenţele mele repetate, şi-a abandonat planul, dar a renunţat la una dintre bluziţe. A petrecut aşa mai bine de o jumătate de oră şi când am decis că trebuie să mă asigur că nu-i este frig, am rugat-o să îmi dea mâna. Cititul în palmă este o practică foarte utilă mamelor, mai ales când odraslele lor preferă îmbrăcămintea lejeră indiferent de anotimp. În loc să vină, ea o luă în direcţia opusă, spre calorifer. După ce-l mângâie  cu ambele mâini, preţ de câteva secunde, alergă spre mine cu braţele întinse. Nu mi-a rămas decât să-i evaluez nivelul de sinceritate după căldura mâinilor.

Anunțuri

Singur acasă I

Standard

 

Când trebuie să plec undeva cu copiii, cea mai nesuferită parte mi se pare cea cu îmbrăcatul. De cum se vede dezbrăcată, Riana începe să zburde prin casă de bucurie, să sară şi să facă tot felul de năstruşnicii. David, se molipseşte şi el aşa că trebuie să mă gândesc bine ce strategie voi folosi ca să le stric jocul. La început ideea de concurs a fost provocatoare. La David încă ţine, dar Rianei puţin îi pasă, căci oricum are puţine şanse să iasă prima. Aşa că o prind frumos, o imobilizez şi mă lupt să îi îndrept mânuţele şi picioarele în continuă mişcare pentru a nimeri mânecile bluzelor şi pantalonii. Când vede una ca asta, David vrea şi el îmbrăcat de mama, că doar şi el e copilul ei. Cam aşa s-a întâmplat zilele astea când ne pregăteam să mergem pe la magazine. Când aude David de magazin, parcă ar cădea cerul pe el. Aşa că ameninţarea mea de a-l lăsa singur acasă dacă nu binevoieşte să se îmbrace, nu a făcut altceva decât să-i stârnească dorinţa de a se întâmpla exact aşa. Din acest moment nici un argument nu l-a mai putut convinge să ne însoţească. Aşa că am luat-o pe Riana de mânuţă şi am plecat, lăsându-l pentru prima dată singur acasă. Ieşirea nu a durat mai mult de o oră. Mă tot gândeam ce o face puştiul meu rămas de capul lui? Când m-am întors, cheia s-a răsucit de două ori în ială, deşi ştiam că am încuiat o singură dată. În sufragerie apăruse grătarul cuptorului de aragaz, iar el se juca pe covor cu o maşinuţă. Nu părea prea impresionat de apariţia noastră. Mi-am închipuit că a folosit ocazia de a se juca în tihnă cu jucăriile preferate şi l-am întrebat: „Ce ai făcut, te-ai jucat?

Îmi răspunse pe un ton indiferent: „Ei, acum am început să mă joc. M-am plimbat şi eu pe aici prin casă. M-am gândit: dacă vin hoţii, dacă ia foc…?”

Iată ce griji au copiii!

Isprăvi la început de toamnă

Standard

Mă bucur că pe lângă toamna nou venită nu s-au strecurat şi ploile şi frigul. Iubesc lumina soarelui de octombrie şi căldura lui potolită. Ca să ne bucurăm în tihnă de ele, am petrecut o săptămână la bunici, la Câmpina. Din curte soarele se vede altfel şi pe lângă el, se mai văd şi nucile prin copac sau prin iarbă, strugurii pe boltă, Azor făcând slalom printre roţile sau picioarele ce populează teritoriul lui, se mai aude vecinul junior  gângurind, se găsesc o mulţime de jocuri şi jucării, beţe, ciocane, pietre, robinete şi muultă apă de udat florile sau hainele. La bunici şi somnul e altfel, saltelele sunt mai elastice, numai bune de sărit până la tavan, cărţile mai uşor de răvăşit, mâncarea mai gustoasă ca acasă şi timpul mult mai scurt. În primul rând ne aşteaptă râul. O mai fi având pietre? Apă avem şi în parcurile citadine, dar ne lipsesc tare mult pietricelele, să aruncăm în neştire sau să construim baraje. Da, el ne aştaptă mereu acolo, cu tot atâtea pietre, dar mai greu accesibil, căci ultima bucată de drum s-a transformat în curte de intreprindere. Ne-a primit însă cu mai mult drag şi ne-a răsplătit cu linişte de apă curgând. Atât de odihnitor ne-a fost popasul că David a reuşit pentru prima dată să urce panta abruptă şi lungă de întoarcere acasă, fără să mai coboare de pe bicicletă.

Avem de cărat şi lemne, căci copacul cel bătrân s-a lăsat doborât de o furtună. Ehe, şi ce stup ascundea în trunchiul lui găunos. Biografia nucului bătrân, începută în grădina de la Proviţa, se intersectează cu a noastră în curtea de la Câmpina, mergând împreună de la camionul cel încăpător oprit la poartă, până în magazia din spatele grădinii. Ce noroc, să poţi fii de folos şi după ce nu vei mai fi în viaţă! Dar noi vrem să fim şi acum de folos, căci nu ştiu exerciţiu mai bun pentru sporirea stimei de sine, decât sentimentul că eşti util. Aşa că mergem şi la adunat de mere, din care tataia ştie să facă un must foarte gustos şi sănătos. Ce bine o să ne prindă la iarnă! Adunăm şi nucile căzute prin iarbă şi le aşezăm frumos în lădiţe la uscat. După atâta treabă, curtea trebuie măturată. Ne înarmăm cu mături şi mângâiem frumos fiecare petec de trotuar, până la poartă.

Dimineţile ni le petrecem povestind şi discutând. Când îi spun lui David despre iubirea pentru bani, mă uimeşte cu nedumerirea lui: “Cum ai putea să iubeşti banii, că doar nu sunt oameni?” Iar în urma întrebării: “De ce Satana a căzut de pe acoperiş şi i-a fost ruşine să Îi ceară ajutor Domnului?” am început şi eu să-mi pun întrebări cu privire la talentul meu de povestitor.

În pauza de prânz, Riana îşi face conştiincioasă somnul, timp în care David se vaită: “Eu nu pot să fac nimic! N-am cu cine să mă joc!” Dar nu se gândeşte nici o clipă să se culce.

Seara facem bilanţul zilei şi împărtăşim impresii. Este destul loc şi pentru complimente. Închid lumina şi merg să trag draperiile cele întunecoase, timp în care David mă admiră: “Parcă eşti un mare chin!” Sper totuşi că a vrut să spună manechin. Ne culcăm cu toţii obosiţi  dar împliniţi.

Când vine ziua plecării acasă, Riana primeşte cu entuziasm vestea, în timp ce David protestează: “La Bucureşti n-am grădină, n-am nimic!” Parcă eu aş avea, dar deocamdată aici este “acasă”.