Arhivele lunare: Martie 2011

Căciulă sau cagulă

Standard

Îmbiaţi de soarele de afară, ne-am luat răceala în dinţi şi ne-am pregătit să dăm nas în nas cu primăvara. Numai că afară vântul adia convingător, aşa că am scos artileria din rucsac: câte o căciulă pentru fiecare. Ca şi cum ar fi fost prima dată când purta un aşa accesoriu, David mă întrebă:

“De ce îmi pui căciula? Să nu mă recunoască oamenii?”

Vă asigur că nu plecam la furat.

Anunțuri

Iscălitura

Standard

Sâmbătă seara m-am trezit că voinicul meu îmi postează o foaie roşie în faţă. M-am uitat lung la ea neştiind ce aşteaptă de la mine. Văzându-mi nedumerirea, mă lămuri el imediat: Mi-am scris numele! Până acum l-am mai ajutat noi să se iscălească, dar de data asta a fost iniţiativa lui şi a făcut-o fără nici un fel de îndrumare. Iată şi opera: Nu, nu e făcută în oglindă poza. După cum ştiţi, originea numelui David este ebraică şi se pare că el a vrut să respecte sensul de scriere al acestei limbi.

Când se-ntoarce roata

Standard

Rolul de corector al familiei mi-a revenit mie. Sau poate că mi l-am însuşit. Mereu veghez ca versuile cântecelor să nu sufere modificări, sar în apărarea regulilor gramaticale şi nu iert cuvintele stâlcite. Desigur, încerc să nu fiu cicălitoare, vreau doar să îi învăţ pe ai mei că felul în care vorbeşti este foarte important. Şi cum copiii sunt oglinda părinţilor, mi-a venit rândul să mă oglindesc.

Le-am cântat copiilor un cântecel despre omul care şi-a clădit casa pe nisip şi cel care şi-a clădit-o pe stâncă. Cum a venit ploaia şi prima s-a dărâmat, dar a doua a rezistat. Pentru David n-a fost totul clar, aşa că imediat cum am terminat de cântat, au început întrebările:

„Ce s-a întâmplat cu casa de pe stâncă?”

„A rămas în picioare.”

„Cum a rămas în picioare? Casele nu au picioare. Ai văzut tu vreo casă cu picioare?”

De data asta nu mă mai întreb de la cine a învăţat-o pe-asta.

Reverie

Standard

Cum iarna nu se mai sfârşeşte odată, iar David mă întreabă de câteva ori pe zi când vine vara, mi s-a făcut dor de concediu. Nu, nu de concediu pentru creşterea copilului. De ăsta mă bucur de patru ani şi puţin (de fapt ce este peste patru ani se numeşte jobless). În fine, ceea ce vroiam să spun este că mi s-a făcut dor de hoinărit. Şi ca să îmi mai alin dorul, sau poate să-l întărât şi mai mult, m-am hotărât să scriu despre voiajele noastre din vara lui 2010.


Valea Doftanei

Cum am prins de veste că vine căldura, am început pregătirile: ne-am dotat cu două corturi mari, frumoase şi verzi şi ceva echipament care să ne asigure un confort minim. Şi iată-ne plecaţi spre Valea Doftanei. Am găsit un loc numai bun de campat, aproape de râu şi fără vecini pe-aproape – că doar ce scăpasem de la bloc. Doar gunoiul a trebuit să îl strângem în urma înaintaşilor noştri. Până ne-am instalat, s-a făcut  noapte, aşa că am intrat în cort şi ne-am pregătit de somn. Când s-a făcut linişte, însă mi-am adus brusc aminte de avertizarea cuiva: „Vedeţi că am auzit că sunt urşi pe-acolo!” Când mă uitam la pereţii subţiri de pânză vedeam ghiara lui Moş Martin prin ea. Când închideam ochii  orice zgomot era un mers legănat de urs. Şi aşa am ţinut-o până a început să se crape de ziuă. Când au început să se arate zorile, am adormit brusc, fericită şi liniştită de parcă nu eram în acelaşi cort şi pe aceeaşi vale. La trezire aveam să aflu că nici Ciprian nu prea dormise liniştit, dar nu de frica, ci de grija ursului. Dacă aş fi ştiut…l-aş fi ţinut de vorbă. Dimineaţa nu a fost prea senină, aşa că am stat în cort. Când a dat puţin soarele, am zbughit-o la râu să aruncăm cu pietre şi să facem baraje. A mai dat o ploaie, a ieşit iar soarele şi uite aşa a venit din nou seara. În timpul zilei au mai răsărit nişte corturi prin preajmă şi tare m-am bucurat că o să dorm liniştită. Nu ştiu de ce mi se părea că suntem mai în siguranţă dacă mai sunt şi alţii în aceeaşi oală cu noi. Înainte să adorm, altă avertizare: „Vedeţi că au anunţat la televizor furtuni şi viituri!” Şi n-a trecut mult timp, că au început norii să se frământe! Duduia pământul de tunete şi se lumina cerul ca ziua de fulgere. Mă uitam la copii cum dorm duşi şi mă întrebam cum de nu aud nimic. De data asta l-am strigat încet pe Ciprian să văd dacă el doarme – nu dormea. A plouat toată noaptea şi în tot timpul ăsta mi-am făcut planuri cum şi ce să fac dacă ne ia apa corturile. Din nou am adormit spre dimineaţă, cu gândul că noaptea următoare nu trebuie să mă mai găsească tot acolo. Ziua ce a urmat a fost frumoasă, ne-am plimbat, ne-am jucat şi…am strâns corturile. Dar acesta a fost doar începutul.

Vadu

N-a trecut mult, că ne-a venit iar dorul de ducă. De data asta ne-am îndreptat spre mare. Găsind un loc, din nou izolat, pe plaja de la Vadu, am vrut să ne instalăm cât mai aproape de apă. Am intrat frumuşel cu maşina cât am putut de aproape, ca să nu cărăm prea mult la bagaje. Ne-am dat seama însă prea târziu că mersesem prea departe…maşina noastră se afundase binişor în nisip. Nici o speranţă să o scoatem curând de-acolo. Ne instalasem corturile şi ne pregăteam să mâncăm, când începu să bată vântul…şi nu orice vânt. O furtună se năpusti asupra firavelor noastre corturi. Instantaneu mi-am dat seama că aveam nevoie de ancore speciale pentru nisip, dar, din nou, era prea târziu. A început o ploaie torenţială însoţită de rafale straşnice de vânt. Cât a plouat am ţinut unul de un cort şi unul de celălalt cort – ce bine că suntem doi! În jumătate de oră trecu şi încercarea de foc din care am scăpat doar cu corturile mutate câteva zeci de centimetri mai încolo.

Ne-am întors la maşină, sperând că nisipul înmuiat va fi mai prietenos cu noi.

Cel mai apropiat vecin, fericitul posesor al unei rulote, a priceput ce se întâmplase şi ne-a sărit în ajutor cu nişte scânduri. Discutând despre fericirea de a petrece concediul pe o plaja aşa de liniştită, ne spuse: „Sunteţi un cuplu fericit!” Era de trei săptămâni acolo, în timp ce soţia şi copilul lui îşi petreceau concediul în Mamaia. Şi eu care îl invidiasem că are rulotă, în timp ce noi propteam corturile… Din câteva mişcări, Ciprian reuşi să scape maşina nevătămată din captivitatea nisipului. Au urmat zile superbe, cu treziri dis de dimineaţă, ca să îmtâmpinăm soarele, aşteptând să răsară la nord, cu nelipsitele castele de nisip, cu raiduri pe urmele celor mai frumoase scoici de pe plajă, cu primii paşi ai Rianei, cu amieze fierbinţi şi băi răcoritoare. Dar a venit şi ziua plecării – corturile puse iar în maşină, genţi şi bagaje peste tot. Şi chiar înainte de a pleca, Ciprian mi-a arătat pe cer, la o distanţă măricică,  un obiect fumegând ce cobora în spirală. Am ridicat din umeri şi ne-am minunat. Ne-am aşternut din nou la drum, spre casă. Am pornit radioul şi misterul fumegând a început să se limpezească: se anunţa un accident aviatic la Tuzla. M-am gândit atunci că am văzut cu ochii mei sfârşitul tragic al unor vieţi omeneşti, fără să-mi dau seama ce se întâmpla.

Plaiul foii

Ne-am întors acasă doar pentru a ne pregăti din nou bagajele pentru o altă expediţie – din nou la munte. De data asta am ales Plaiul foii. Nu ştiu din vina cui, am ajuns la locul cu pricina pe înserate. Valea era mai populată decât ne aşteptam şi cum suntem mari iubitori de linişte, am încercat să găsim un loc retras peste un pârâu. Am trecut pe un pod şi imediat în dreapta se zărea ceva ce părea să ne satisfacă aşteptările. Am intrat cu maşina spre locul acela, dar am constatat că era prea abrupt…sau nu mai ştiu cum şi am întors hotărâţi să părăsim locul. Dar locul nu a vrut să ne lase să-i scăpăm aşa uşor: ne-a întins chir sub roţile maşinii o mlaştină micuţă, dar îndeajuns de mâloasă încât să ne afundăm frumuşel în ea. După manevre încăpăţânate, dar eşuate, dragul meu soţ a trebuit să plece să caute ajutor prin zonă. Cum era noapte şi aerul de munte era rece, eu am rămas cu copiii în maşină, rugându-mă şi sperând că vom scăpa repede şi din acest bucluc. Cât a trecut, nu ştiu, dar ştiu că Ciprian s-a întors cu ajutoare: trei oameni cu un excavator. Bradărilor, căci aşa îşi spuneau, nu le-a luat decât câteva minute să ne scoată din mocirlă. Şi ce fericită am fost că plaiul ăsta era acum mai populat decât cu 10 ani în urmă!

Nu ne-a rămas decât să aegem un loc pe întuneric şi să vedem a doua zi ce-am ales. Chiar la câţiva zeci de metri mai sus, ne-am aşternut tabăra şi ne-am culcat frânţi de oboseală. Dis de dimineaţă ne-am trezit cu cântecul drujbei în urechi, dar ce mai conta? Când am ieşit afară am trăit un sentiment foarte ciudat. Imaginea pe care am văzut-o nu semăna deloc cu ceea ce îmi imaginasem cu o seară înainte: era mult mai frumos. Apa era aproape, la o aruncătură de băţ începea desişul pădurii, în faţa corturilor era o pajişte frumoasă şi în afara tăietorilor de lemne nu mai era nimeni prin preajmă. Ei însă au plecat destul de repede şi nu ne-au mai deranjat. Şi dacă alegeam pe lumină, cred că tot acolo ne-am fi aşezat. David a fost foarte încântat să aibă râul aproape şi era în stare să stea de dimineaţă până seara acolo, aruncând cu pietre, construind baraje (cu ajutorul lui Ciprian), şi bălăcindu-se. Ne-am bucurat de câteva zile minunate de linişte şi detoxifiere de tot ce înseamnă viaţa în Bucureşti şi ne-am întors acasă cu gândul că o astfel de experienţă merită retrăită cât mai curând.

Transfăgărăşan

Şi ca să nu pierdem gustul aventurii, am plecat din nou. De data aceasta spre Valea Vâlsanului. Nu am mai fost pe acolo, dar din relatările altora înţelesesem că este o zonă foarte frumoasă şi potrivită pentru campat. Şi aşa era. Zona era frumoasă, dar turiştii care o populau…Ne-am dus cu sacul la pomul laudat. Aşa că am făcut cale întoarsă şi am luat drumul Transfăgărăşanului. Ajunşi la Vidraru am văzut un drum şi un indicator: Cumpăna. Şi cum noutatea ne-a tentat întotdeauna, am părăsit şoseaua fără să mai stăm în cumpănă. Chiar de la început, drumul s-a arătat plin de gropi, dar nu ne-am speriat. Erau doar 14 kilometri. Pe la jumătatea distanţei, cred, ne-am săturat. Dacă mergeam pe jos, tot atât timp ne-ar fi luat să parcurgem drumul aceea. Am mai întrebat cum este mai departe şi pe alţii care se întorceau şi ei ne-au descurajat. Deci ne-am întors pentru a doua oară din drum. Cu chiu, cu vai am ajuns din nou pe asfalt – zburam. Dar între timp s-au aşternut întunericul şi ploaia peste Făgăraşii noştri. Aşa că ne-am văzut nevoiţi să poposim la „Măriuca” peste noapte. A doua zi ne-am reluat călătoria şi nu ne-am oprit decât la vreo patru kilometri de Bâlea. Am găsit un loc de campat cu o panoramă excepţională care compensa toate neajunsurile – cum am coborât din maşină am văzut un şarpe fugind de mama focului, o şatră de cai colindând în voie şi nelipsitele urme ale înaintaşilor noştri.

Am avut parte de o vreme nesperat de bună. Am colindat în sus şi în jos, am adunat cimbrişor, am lenevit în voie, ne-am jucat, am văzut motor-home-uri cu duiumul, l-am sărbătorit pe iubitul nostru Ciprian cu o masă decorată cu flori de munte şi am dormit o noapte în maşină de frica ursului. Oricât de frumos a fost, tot a trebuit să strângem totul iar şi să ne întoarcem acasă.

Căciulata

Mai spre toamnă ne planificasem să mergem din nou la mare, dar vremea nu ne-a ajutat. La sugestia unor prieteni, am dat marea pe băile termale – inspirată idee. De data aceasta am fost în grup – două familii. Să mai spun cine a fost cel mai fericit? Copiii, desigur. Ne-am bălăcit pe săturate…sau aproape, am hoinărit prin împrejurimi şi ne-am întors acasă fără peripeţii.

Să vină primăvara!