Arhivele lunare: Decembrie 2010

O seară cu Iosif şi Nicodim

Standard

Inspirat de recent vizionatul desen animat despre moartea şi învierea Domnului, David a venit cu o nouă distribuţie pentru jocul cu Riana:

„Eu sunt Iosif din Arimateea şi tu eşti Nicodim.” Şi apoi, întorcându-se spre mine: „Dar Nicodim de unde era?”

În timpul jocului, fiind cam uituc, Nicodim nu prea răspunde la noul apelativ, dar Iosif, săritor, din fire îl ajută „Nicodim Riana!”

Deşi nu face parte din scenariu, Iosif găseşte o ruletă metalică – jucărie mult râvnită şi interzisă. Fiind un obiect mai rar decât aloia şi smirna, Nicodim pândeşte un moment de neatenţie şi-i şterpeleşte jucăria. Apucă să se bucure de ea preţ de câteva secunde, pentru că Iosif îşi cam uită generozitatea şi se năpusteşte asupra lui pentru a-şi recupera comoara. Urmează o adevărată luptă, din care Iosif se alege cu ruleta, iar Nicodim cu o tăietură la mâna dreaptă. Deşi nu fac parte din distribuţie, la acest moment sunt nevoită să intervin. Îl iau pe Nicodim în braţe, îi spăl mâna şi încerc să i-o bandajez. Deşi nu a plâns din cauza tăieturii, când veni vorba de bandajare, începe un adevărat scandal. Iosif, neavând privilegiul de a avea mâna bandajată vreodată, găsi interesantă ipostaza aceasta, aşa că mă roagă să-i aplic şi lui un bandaj la deget. Asta pune capăt scandalului, pentru că Nicodim, văzând solidaritatea lui Iosif, se consolează.

Când, în sfârşit se face linişte, Iosif îmi spune cu un optimism debordant:

„Bine că nu ne-am tăiat amândoi!”

Despre viori

Standard

motto: Ce poate fi mai frumos decât o vioară?

. ………Evident, două viori!

De câte ori sunt implicată într-o activitate care nu-mi permite să-i supraveghez pe copii pentru mai mult de zece minute, încerc să-mi temperez neliniştea cu un gând, reminiscenţă a modului de gândire din perioada în care nu aveam copii: „Ce nenorocire ar putea face doi copii în 15 minute, într-o casă aşa de mică?”

Desigur, nu pot vorbi despre nenorociri, dar de vreun an de zile tot primesc răspunsuri la această întrebare. Şi pentru cele mai multe dintre situaţii nu este nevoie nici de 5 minute de nesupraveghere.

David, fiindcă a primit permisiunea de a folosi foarfeca la activităţile supravegheate, a avut într-o zi ideea de a încerca un astfel de instrument pe faţa de masă, aşa că acum avem în sufragerie faţă de masă cu franjuri.

Dintre instrumentele de scris, cele mai râvnite de copii sunt cariocile. Ne-am gândit să nu îi privăm de această bucurie şi să le oferim spaţiu de desfăşurare lipind hârtie pe un perete din sufragerie, dar pentru Riana, tot pictura murală autentică rămâne forma de exprimare artistică cel mai frecvent folosită. Uneori o mai ajută şi David la realizarea capodoperelor în cel mai pur stil expresionist abstract, deci avem şi pereţi foarte coloraţi.

În sufragerie am improvizat un pat extensibil din două saltele şi un pat rabatabil de o persoană. Şi de la un timp încoace activitatea preferată a lui David este să mute patul de lângă perete în mijlocul camerei, saltelele să le trântească pe unde se nimereşte şi aşa să se alerge cu Riana. Dacă vreo saltea se nimereşte să facă şi pantă, proptindu-se de pat, atunci au şi tobogan. N-aş vrea să primesc musafiri într-unul din aceste momente!

Recent, am uitat să pun sus borcanul cu miere după masa de dimineaţă şi Riana nu a putut scăpa ocazia de a-şi face împachetări cu un aşa aliment minune, îmbrăcată, desigur.

De când a văzut pentru prima dată un foc de tabară, David s-a îndrăgostit de foc. Şi de atunci, îi vine din când în când cheful de a face şi el un foc, dar fără flăcări. Ultima dată a făcut focul cu CD-urile, DVD-urile şi cărţile din bibliotecă, strânse grămadă pe covor. Până nu de mult, făcea focul cu tot ce găsea la îndemână prin dormitor: perne, pături, haine şi jucării. Acum i-a luat obiceiul Riana, care tocmai a descoperit că ajunge la raftul lui David cu haine. Aşa că le trage pe toate în mijlocul camerei şi apoi le împrăştie târându-le după ea prin casă. S-a întâmplat să le aşez la loc în raft şi de trei ori într-o zi.

Încă un loc frecventat cu regularitate este dulapul din bucătărie în care ţinem vasele de plastic. De acolo îşi iau castroane pe care le folosesc pe post de scăunel sau pălării, în funcţie de nevoi.

Când aud glasul Rianei strigând „Jaaas!” ştiu cu certitudine că o voi găsi căţărată din nou într-un loc de unde nu mai poate să coboare. Şi nu se întâmplă rar.

Şi încă o activitate pe care Riana o găseşte interesantă este jocul la butoanele maşinii de pâine. Din nefericire nu prea avem variante de a o muta în locuri inaccesibile ei. De cele mai multe ori s-a nimerit să meargă în gol maşina, chiar şi un program întreg, dar s-a întâmplat şi să o oprească din procesul de coacere.

Mi-am spus de multe ori: „Bine că avem o casă aşa de mică!”