Plimbare cu peripeţii

Standard

Acum două zile mai socializam şi eu în faţa calculatorului, dacă se poate spune aşa, când mi-am dat seama că cineva mă trăgea de mână. Şi, cum am revenit la realitate, am realizat că era Riana care mă prinsese bine şi mă chema: “Hai, hai!” Buimăcită, m-am ridicat automat de pe scaun şi m-am lăsat condusă. Credeam că o să ajung în mijlocul grămezii de jucării din sufragerie, pentru că Rianei nu-i place să se joace singură. Dar, domnişoara mea mă duse drept în faţa uşii de la intrare. E adevărat că nu fusesem decât pentru puţin timp la plimbare în acea zi datorită căldurii moleşitoare. Intr-o clipă m-am hotărât să îi împlinesc dorinţa şi să ieşim din casă. Mi-am dat seama însă că nu eram echipate corespunzător. Eu aveam pe mine haine lejere de casă, iar Riana un scutec. I-am explicat că mergem afară, dar trebuie să ne îmbrăcăm. N-am reuşit să o mişc de langă uşă. În cele din urmă, problema vestimentaţiei fiind rezolvată, am luat-o agale, fără căruţ, spre parc. Când am ajuns, însă la capătul unei străduţe, un câine mare ne-a lăsat să trecem, după care s-a repezit spre noi lătrând. Prefer să nu povestesc cum am reacţionat. Ştiu că dacă te apleci ai şanse mari să-l intimidezi pe agresor, dar o aveam pe Riana în braţe şi câinele se apropiase periculos de mult. În cele din urmă a ieşit dintr-o curte o doamnă care tocmai hrănise şatra de câini şi începu sa-mi spună că e cuminte câinele, să trec liniştită. De parcă eu nu-i văzusem cuminţenia cu câteva clipe în urmă. M-a lătrat pentru că m-a simţit că mi-e frică. Ce-o fi simţit el, nu ştiu, dar ştiu că mie nu mi-a fost frică de câini de când mă ştiu. M-am întors tremurând şi am luat-o spre un alt parc, promiţând să anunţ hingherii (sau cum s-or numi). In paranteză fie spus, aş prefera ca oamenii care iubesc atât de mult câinii comunitari, să se gândească puţin mai mult şi la sănătatea şi liniştea noastră, a celorlalţi. In fine, am ajuns cu bine în parc.

Sună telefonul. Ciprian vroia să ne invite la o plimbare. Când i-am auzit vocea, mi-am adus aminte brusc de fasolea mea rămasă pe foc. Am luat-o pe Riana din nou în braţe şi, mai mult alergând, ne-am întors acasă. Fasolea se prinsese, dar nu era irecuperabilă, din fericire. Am făcut repede un duş şi am fugit să ne întâlnim cu Ciprian. Când am ieşit afară, mi-am dat seama că soarele cel torid se ascunsese după o grămadă de nori negri şi grei. Am dat parcul pe un centru comercial din apropiere, doar îi promisesem Rianei că ieşim din nou afară. N-am ajuns bine la locul stabilit că a început un vânt puternic şi o ploaie torenţială…dar eram deja înăuntru. În câteva minute a ajuns şi Ciprian (culmea: el a venit ultimul de data aceasta) şi am început să ne scotocim mintea cu ce am vrea să achiziţionăm în viitorul apropiat, ca să putem alege magazinele în care să intrăm. Dintre toate, Rianei i-au plăcut cel mai mult cărţile. Le-a răsfoit când pe una, când pe alta, le-a întors pe toate părţile, ne-a arătat ce-i place… Cu greu am putut să o luăm de acolo. Târziu, ne-am îndreptat şi noi paşii spre casă. Afară era răcoare şi bine, ploaia se oprise, dar  izgonise oamenii de pe străzi aşa că era linişte. Când am pus capul pe pernă în acea seară, mi-am zis: “Azi am trăit în câteva ore, cât altă dată într-o lună.”

(Poate vă întrebaţi de ce nu apare David în toată povestea asta. Ei bine, el a fost la Câmpina toată săptămâna.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s