Arhivele lunare: Iulie 2010

Adevărul scos din context

Standard

Astăzi mă plimbam cu copiii prin parc. David era cu bicicleta, Riana în căruţ. Era devreme şi parcul era aproape pustiu. Când ne-am întâlnit cu o doamnă, aceasta a încercat să lege o conversaţie cu David.

„Nu-mi dai mie bicicleta să mă plimb cu ea?”

Dar piciul meu s-a dus ca glonţul înainte. Nu m-am mirat, căci ştiu că nu agreează discuţiile cu necunoscuţii, dar din politeţe am intervenit:

„David, răspunde-i doamnei. A vorbit cu tine.” …nici un rezultat. Am mai mers câţiva metri şi lui David i-a revenit glasul:

„Nu puteam să mă uit la doamna aceea că trebuia să privesc înainte, nu m-ai învăţat tu aşa?”

„Bine, dar trebuia să opreşti şi atunci nu  mai era nevoie să priveşti doar înainte”

„Da, dar n-am avut timp să opresc.”

Se pare că şi copiii se pricep să distorsioneze adevărul scoţându-l din context.

Plimbare cu peripeţii

Standard

Acum două zile mai socializam şi eu în faţa calculatorului, dacă se poate spune aşa, când mi-am dat seama că cineva mă trăgea de mână. Şi, cum am revenit la realitate, am realizat că era Riana care mă prinsese bine şi mă chema: “Hai, hai!” Buimăcită, m-am ridicat automat de pe scaun şi m-am lăsat condusă. Credeam că o să ajung în mijlocul grămezii de jucării din sufragerie, pentru că Rianei nu-i place să se joace singură. Dar, domnişoara mea mă duse drept în faţa uşii de la intrare. E adevărat că nu fusesem decât pentru puţin timp la plimbare în acea zi datorită căldurii moleşitoare. Intr-o clipă m-am hotărât să îi împlinesc dorinţa şi să ieşim din casă. Mi-am dat seama însă că nu eram echipate corespunzător. Eu aveam pe mine haine lejere de casă, iar Riana un scutec. I-am explicat că mergem afară, dar trebuie să ne îmbrăcăm. N-am reuşit să o mişc de langă uşă. În cele din urmă, problema vestimentaţiei fiind rezolvată, am luat-o agale, fără căruţ, spre parc. Când am ajuns, însă la capătul unei străduţe, un câine mare ne-a lăsat să trecem, după care s-a repezit spre noi lătrând. Prefer să nu povestesc cum am reacţionat. Ştiu că dacă te apleci ai şanse mari să-l intimidezi pe agresor, dar o aveam pe Riana în braţe şi câinele se apropiase periculos de mult. În cele din urmă a ieşit dintr-o curte o doamnă care tocmai hrănise şatra de câini şi începu sa-mi spună că e cuminte câinele, să trec liniştită. De parcă eu nu-i văzusem cuminţenia cu câteva clipe în urmă. M-a lătrat pentru că m-a simţit că mi-e frică. Ce-o fi simţit el, nu ştiu, dar ştiu că mie nu mi-a fost frică de câini de când mă ştiu. M-am întors tremurând şi am luat-o spre un alt parc, promiţând să anunţ hingherii (sau cum s-or numi). In paranteză fie spus, aş prefera ca oamenii care iubesc atât de mult câinii comunitari, să se gândească puţin mai mult şi la sănătatea şi liniştea noastră, a celorlalţi. In fine, am ajuns cu bine în parc.

Sună telefonul. Ciprian vroia să ne invite la o plimbare. Când i-am auzit vocea, mi-am adus aminte brusc de fasolea mea rămasă pe foc. Am luat-o pe Riana din nou în braţe şi, mai mult alergând, ne-am întors acasă. Fasolea se prinsese, dar nu era irecuperabilă, din fericire. Am făcut repede un duş şi am fugit să ne întâlnim cu Ciprian. Când am ieşit afară, mi-am dat seama că soarele cel torid se ascunsese după o grămadă de nori negri şi grei. Am dat parcul pe un centru comercial din apropiere, doar îi promisesem Rianei că ieşim din nou afară. N-am ajuns bine la locul stabilit că a început un vânt puternic şi o ploaie torenţială…dar eram deja înăuntru. În câteva minute a ajuns şi Ciprian (culmea: el a venit ultimul de data aceasta) şi am început să ne scotocim mintea cu ce am vrea să achiziţionăm în viitorul apropiat, ca să putem alege magazinele în care să intrăm. Dintre toate, Rianei i-au plăcut cel mai mult cărţile. Le-a răsfoit când pe una, când pe alta, le-a întors pe toate părţile, ne-a arătat ce-i place… Cu greu am putut să o luăm de acolo. Târziu, ne-am îndreptat şi noi paşii spre casă. Afară era răcoare şi bine, ploaia se oprise, dar  izgonise oamenii de pe străzi aşa că era linişte. Când am pus capul pe pernă în acea seară, mi-am zis: “Azi am trăit în câteva ore, cât altă dată într-o lună.”

(Poate vă întrebaţi de ce nu apare David în toată povestea asta. Ei bine, el a fost la Câmpina toată săptămâna.)

Before and after

Standard

Gata! Nu mai avem două fetiţe. Acum avem o fetiţă şi un baiat (nici măcar băieţel parcă nu mai merge să-i spun).

Lucrurile au stat cam aşa: Puşi în faţa dificultăţilor ridicate de lungimea şi bogăţia podoabei capilare a lui David ne-am văzut siliţi să luam repejor nişte măsuri. Am întors problema pe toate părţile, am negociat (eu, în calitate de responsabil cu spălarea părului piciului cu Ciprian, în calitate de estetician al familiei), am analizat, am estimat…până la urmă am ajuns la concluzia că trebuie să-l tundem. Am pus mâna pe maşina de tuns şi am început procesul. Desigur, au urmat reproşurile: ba că îl tragem de păr, ba că nu poate să ţină capul cum îi cerem, dar per ansamblu a mers destul de repede treaba. L-am admirat noi întâi, l-am lăudat: că îi stă bine, că este un băiat în toată regula, că e frumos şi hai şi cu el în faţa oglinzii…În primă instanţă n-a zis nimic – nici de bine, nici de rău, dar după ce s-a mai gândit puţin şi s-a mai strâns şi ceva oboseală am primit şi feed back-ul cu pânsete şi strigăte: „Vreau părul meu creţ înapoi, nu-mi place aşa!”

Fiindcă era destul de târziu am rezolvat problema pe moment trimiţându-l la culcare.

Dar acum trebuia să ne rezolvăm şi noi problema: să ne obişnuim cu noul lui look. Aşa că din cand în cand mai intram în dormitorul lui să-l mai vedem odată.

Dimineaţa, trezit odihnit şi bine dispus, situaţia a luat o altă întorsătură. Sigur că am continuat cu laudele şi până la urmă m-am trezit cu el că mă întreabă: „Nu vrei să te tunzi şi tu ca mine?” Numai eu ştiu de câte ori mi-am propus să-mi las părul să crească lung şi am eşuat. Şi acum, când am reuşit, el mă îmbie să mă tund. Să-i spun că-i mai frumos părul lung, nu puteam. Dar am găsit iute o scuză plauzibilă, cred eu: „Păi…nu pot să mă tund singură. Ai văzut că pe tine te-am tuns eu şi tata.” „Nu-i nimic, te tund eu!” se oferi el. Până la urmă am scăpat netunsă.

Acum nu îl mai confundă numeni pe David cu o fetiţă, dar nici nu l-au mai recunoscut mulţi – nici măcar bunicul.