Arhivele lunare: Ianuarie 2010

„Am spus din cap!”

Standard

De pe la sapte sau opt luni pana la un an si doua luni, David a refuzat aproape orice fel de mancare. Ma mai salvau din cand in cand bananele, dar nu tinea de fiecare data. Nici pana in ziua de azi nu-s sigura ce-a fost cu el. In fine, bine c-a trecut. Acum are trei ani. M-as astepta sa manance singur…dar n-o face. Nu ca n-ar putea, dar brusc incepe sa-l doara mana sau, daca nu-l iau in seama, nu-i mai place mancarea. Nici o problema, si daca ii dau eu sa manance trebuie luate masuri anti plictiseala. De cele mai multe ori e suficienta o jucarie sau o carte. Cand masurile anti plictiseala nu-l satisfac, mai vine si el cu propuneri de genul: „Eu stau pe covor si ma joc si tu imi dai sa mananc.” sau „Vreau cu Thomas!”.

Zilele astea, la micul dejun mai avea doua bucatele dintr-o felie de paine. Insa brusc, are o initiativa: „Ma duc sa ma joc cu trenuletul!” Nu puteam sa nu ma opun: „Hai sa terminam painea si apoi te duci la joaca.” Dar replica lui m-a cam luat pe nepregatite: „Nu!” Si pentru a nu stiu cata oara ma aud spunand: „Te rog sa nu-mi mai raspunzi asa cand iti spun sa faci ceva.” Credeam ca am incheiat discutia, dar el mai avea ceva de spus: „Mami, acum am spus din cap.” si repeta miscarea de negatie cu capul pe care eu n-o sesizasem mai devreme. Desigur, bucatelele de paine au disparut rapid de pe masa in stomacelul lui, dar lucrul important era ca reusise sa-si sustina punctul de vedere chiar si respectandu-mi dorinta de a nu mai spune Nu.

Anunțuri

Frumusetea iernii

Standard

M-am uitat mai devreme pe fereastra si am vazut ca ninge si chiar s-a depus un strat subtirel de zapada. David va fi foarte bucuros maine de dimineata cand va vedea. Cand a nins acum trei saptamani, prima grija pe care o avea cand se trezea dimineata era sa ma intrebe: „Mama, mai sunt zapada afara?” (din moment ce e asa de multa, cum sa vorbesti la singular de ea?) Zilele acelea am profitat de generozitatea iernii si am facut un „nene” – asa i-a spus David. Oricat de rece ar fi, si eu prefer tot iernile cu zapada curata, pufoasa si multa. Sunt frumoase iernile la romani.

Dorinta de copil

Standard

Nu de multa vreme, David a adaugat inca o pasiune la bogatul sau palmares: vioara. A vazut una la bunici si cum a venit acasa a luat un rest de bagheta de lemn pentru draperii pe care il pune pe umarul stang, iar in mana dreapta tine un separator de metal de la sertarul biroului, pe care l-a facut arcus. Cu vioara asta ne acompniaza uneori cand cantam, se integreaza in orchestra cand ascultam muzica sau canta solo. A inceput chiar sa recunoasca sunetul viorii.

Zilele trecute a vorbit cu Sarah la telefon. Printre altele, ea a avut inspiratia sa-l intrebe ce si-ar dori sa-i aduca atunci cand ne va vizita. In prima instanta n-a stiut ce sa spuna si mi-a cerut ajutorul, dar brusc a avut o inspiratie: „Vreau o vioara.” Se pare ca improvizatia lui nu-l satisface si si-ar dori o vioara adevarata. Pana atunci, eu am invatat ca daca il intrebi pe un copil ce-si doreste, s-ar putea sa afli dorinte concrete…si ce te faci daca nu i le poti implini?

Ce m-au învăţat copiii mei

Standard

Chiar înainte de a se naşte, copiii mei m-au învăţat că viaţa este lucrul pe care nu-l pot oferi şi nici măcar explica. Atunci când te gândeşti la ghemotocul de celule cuibărit în pântecele mamei, nu poţi să nu te întrebi cum va ajunge să poarte chipul şi asemănarea ta. Independent de puterea mea, în vreo 40 de săptămâni, fiecare mugure a crescut, iar întregul s-a transformat într-un trup firav de pui de om. Şi în tot acest timp, n-am putut decât să sper că va fi un copil sănătos, sau să-mi permit să imi doresc să fie un băieţel sau o fetiţă, să aibă ochii de o anumita culoare sau alte amănunte, dar fără să pot face mai nimic pentru împlinirea lor. Şi în faţa neputinţei mele, nu ca o resemnare, ci ca o recunoaştere, am spus: „Va fi cum a vrut Domnul!” Ce ocazie unică să înveţi dependenţa de Creatorul nevăzut, nesfârşit, nelimitat în cunoaştere, dar nedespărţit de lucrarea mâinilor Sale!

Uneori, fără să vrei, gândul te duce la lumea păcatului şi a suferinţei în care viaţa micuţului tău va fi o continuă luptă. Şi atunci încolţeşte o întrebare: Va lupta el lupta cea bună? Lucrul acesta te motivează să te prinzi mai puternic de Dumnezeu, să ceri mai multă înţelepciune, să doreşti să faci tot ce ţine de tine. Şi aşa începi să-L înţelegi pe Tatăl care a fost dispus să ofere totul ca tu să poţi avea viaţa veşnică.

Când, în sfârşit, i-am ţinut în braţe, am văzut in fiecare din ei un copil perfect şi bucuria a fost de nedescris, deşi ştiam că tot ceea ce pot face pruncii mei era să plângă, să-şi mişte mânuţele şi picioruşele şi cam atât. Dar erau copii perfecţi. Nu m-am supărat că nu ştiu să îşi ţină capul încă din prima zi de viaţă, să meargă în picioare, să mănânce mâncare ca toată lumea sau să spună ce doresc în loc să plângă. Atunci mi-am dat seama de purtarea lui Dumnezeu cu mine. Câtă răbdare, câtă dragoste, cât a investit în mine ca să pot creşte. Am plecat de la zero şi am început să cresc încet, încet. Şi am mai înţeles că aşa ar trebui să-mi tratez şi eu semenii. Când uneori s-ar putea să şovăie, să nu ştie unele lucruri, să se comporte sub aşteptările mele, eu ar trebui să am răbdare şi să-i ajut să crească. Nu sunt chemată să judec, ci să ajut.

Am mai înţeles că bebeluşii mei învaţă privind şi ascultând. Cele mai dragi le erau vocea tatălui şi ochii mamei. Încă mă întreb ce binecuvântare am primi dacă am fi la fel de dornici ca un bebeluş să ascultăm vocea Tatălui, să căutăm să ne apropiem de El. Şi dacă am privi natura aşa cum priveşte bebeluşul ochii mamei, am înţelege mult mai multe din tainele pe care astăzi nu le dezlegăm.

În procesul învăţării unui copil am mai înţeles că eu nu sunt doar model, ci şi îndrumător. De câte ori nu a trebuit să le dau sfaturi cu privire la ce e bine şi ce nu e bine să facă! Îmi amintesc de o zi în care ne plimbam pe malul unui lac şi lui David i-a venit ideea “genială” să intre în apa murdară şi rece. Şi cât m-am străduit să-l sfătuiesc şi să-l conving că nu e bine! Aşa cum face deseori Duhul Sfânt cu noi prin glasul conştiinţei. Vorbim despre El ca fiind o putere, dar ne poticnim când trebuie să ascultăm glasul conştiinţei în aspecte minore. Cred că primirea Duhului Sfânt începe cu ascultarea şi creşte pe măsură ce învăţăm dependenţa de sfatul Său.

O lecţie pe care mi-a fost greu să o învăţ a fost să-i implic pe copii mei în activităţile de îngrijire a lor, pentru că asta însemna mai mult timp, mult mai multe resurse şi oricum eu le făceam mult mai bine decât ei. Din fericire Dumnezeu nu se poartă la fel cu noi. Folosindu-ne capacităţile pentru a sluji celorlalţi, ne vom dezvolta şi vom gusta bucuria pe care numai slujirea dezinteresată o poate aduce. Este esenţial pentru o viaţă spiritiuală profundă, autentică, să ne implicăm în lucrarea cu semenii noştri, să contribuim la creşterea spirituală a familie noastre, să ne punem în slujba lui Dumnezeu pentru ca El să ne folosească oriunde am fi şi orice am face.

Două cuvinte erau suficiente pentru ca David să-şi lase orice fel de preocupare şi să ajungă în câteva secunde la uşă: „Vine tata”. Îmi doresc să aştept venirea Domnului cu tot atâta nerăbdare.