Ce aduce vorba dulce

Formatul postării

Image

 

Se întâmpla într-una din acele zile cand ajungi acasa și nu-ți dorești decât să faci un duș și să te culci.  Într-o astfel de zi am făcut imprudența să deschid ușa camerei copiilor, fără să îi avertizez că urmează să le vizitez împărăția. Ce mi-a fost dat ochilor să văd, n-a făcut altceva decât să-mi doresc și mai mult să dispar în dormitorul meu și să nu mai apar pâna a doua zi de dimineața. Și ca să nu spună că n-am vorbit cu ei în ziua aceea, le-am ținut o mică predică…Ghici despre ce? În final le-am spus explicit, dacă cumva nu înțeleseseră, că sunt foarte obosită și supărată. David s-a uitat pe furiș la mine să vadă dacă am terminat ce aveam de spus și a plecat la jocurile lui. Riana însă contina să mă privească. În cele din urmă îmi spune dintr-o răsuflare:

„Eu te iubesc și dacă ești supărată!”

Ghici cine i-a ajutat pe copii la curățenie în acea seară?

Si până la urmă nici nu eram așa de obosită cum vroiam să cred și nici dezordinea nu fusese atât de mare cum o văzusem.

De-ale copilăriei

Formatul postării

          Image

          In metrou, Riana a observat o persoană cu o sticlă de Coca-Cola. Cum în casa noastră acest nume este mai mult o onomatopee, nu și-a putut abține mirarea:

           „Dar de ce fata aceea bea Coca-Cola?”

            După ce primește explicațiile de rigoare:

            „Dar mai sunt și alți oameni în țara asta care beau?”

            Și pentru că era cu bicicleta și tocmai aflase că era doar un loc unde avea acces cu acest echipament vru să mai știe:

           „Unde scrie că la metrou ai voie să intri cu așa ceva?”

           Oare cum ar suna o lege de restricționare a consumului de Coca-Cola în spațiul public?

 ***

           Același personaj principal.

           O surprind pe domnișoara cu pricina defilând dinspre sufragerie spre dormitor cu prietenul rozător alb, mic și iute, spânzurat de la mijloc în mânuța ei dreaptă. Micuțul doar ce își căpătase eliberarea pentru plimbarea de seară prin mila lui David, numai că ieșise în calea cui nu trebuia. Și acum era dus înapoi în captivitate.

           „Știu care este locul tău preferat!” îi spuse și-l îndesă înapoi în cușcă.

 

Scurtă recenzie

Formatul postării

DSC_8110 - Copy

Este ceva vreme de când la noi rulează serialul „Ce mă fac când voi fi mare”.

Episoade precedente: Paraşutistul, Pilotul, Mecanicul, Doctorul, Bebeluşul, Pompierul, Bucătarul…

Episodul numărul 3548 – Mămica

În rolul principal – Riana; rol secundar – mama.

Acţiunea: De câteva zile mama nu mai pleacă din faţa calculatorului decât în condiţii de maximă necesitate. Riana îi dă târcoale trăgând cu ochiul la ecran. Nu îndrăzneşte să încerce o negociere pentru cedarea lui. Ştie bine că a consimţit să nu aibă acces la calculator daca nu rezolvă o anume problemă.

N-o rabdă inima şi tot leagă un dialog:

„Ştii ce o să mă fac eu când o să fiu mare? O să mă fac mămică!”

Mama ridică din sprâncene şi privi cu mirare spre mămica aspirantă. Imediat începu să facă conexiuni: sâmbătă petrecuseră ceva vreme cu un bebeluş şi Riana s-a descurcat de minune hrănind-ul. Succesul acesta trebuie să-i fi dat curaj.

„Ştii de ce vreau să fiu mămică?”

Mama aştepta confirmarea bănuielilor sale, aşa că deveni şi mai interesată:

„De ce?”

„Pentru că mămicile fac ce vor. O să stau şi eu la calculator cât vreau.”

Şi iar am ajuns la refrenul „Fac ce vreau!”

Sfârşit

Impresii de la grădiniţă

Formatul postării

Drumul nostru spre parc trece printre gardul şcolii şi cel al grădiniţei, aşa că se întâmpla adesea să vedem copiii jucându-se prin cele două curţi. De fiecare dată unul din copiii mei avea grijă să îmi spună că îşi doreşte să se facă mare mai repede ca să poată merge şi el la şcoală sau la grădiniţă. Şi cum se întâmplă cu majoritatea dorinţelor noastre, a sosit vremea să li se împlinească aspiraţia aceasta.

Cum David ştia din experienţă că la grădiniţă sunt o grămadă de jucării pe care nu le ai acasă, timpul de aşteptare i s-a părut cam lung. În fine, toate impedimentele fiind înlăturate a sosit şi prima zi de grădiniţă din această toamnă.

Eram curioşi să culegem impresii, aşa că, la întoarcerea acasă am încercat să aflăm opiniile celor doi debutanţi.

Tata: „Cum ţi s-a părut grădiniţa?”

David (pe un ton ce trăda dezamăgirea): „Păi mi s-a părut că sunt mai multe sertare deacât jucării.”

În altă zi, povestindu-ne Riana despre un copil care plânge după mama lui, am făcut o încercare:

Mama: „Şi plânge tot timpul? Bietul copil! Cred că este prea mic şi i se face dor de mama. Poate că dacă o să te joci cu el, o să uite de ea şi nu va mai plânge.”

Riana: „Păi atunci o să plângă după tata.”

În zilele când cheful de grădiniţă se cam ascunde şi se găsesc scuze inventate pe moment, avem un argument, care încă îşi face treaba: Dimineaţa toată lumea pleacă undeva – tata merge la servici, mama la şcoală şi copiii la grădiniţă.

Dialoguri

Formatul postării

 

Ne întorceam agale de la plimbarea de seară. Se înnoptase de-a binelea, iar Ciprian şi David erau încă în parc, pentru că meciul de fotbal s-a lăsat cu prelungiri. În mijlocul unei discuţii, aşa, ca între fete, Riana mă întrerupse:

Riana:  Unde sunt stelele?

Erau chiar deasupra noastră. Orizontul ne era limitat de siluetele blocurilor, dar când i-am îndreptat privirea drept în sus a zărit şi ea luminiţele.

Ce îşi doreşte un copil când admiră un astfel de tablou? Îşi doreşte să ajungă până acolo ca să atingă cu mâinile lui ceea ce vede.

Raiana: Vreau să mergem până la stele!

Am fost foarte fericită să-i pot spune că va veni o zi când o să ajungem şi la stele. Am început să îi explic eu, cât de copilăreşte am putut, că visul călătoriei în univers se poate împlini.

După toate explicaţiile mele, mă întrebă cu gravitate:

Riana: Păi unde este scara?

Ce detaliu important îmi scăpase! Noroc cu talentul Rianei de a pune întrebări.

***

Într-o dimineaţă, Riana apăru în sufragerie trăgând de ochi să se deschidă şi de cum îl văzu pe Ciprian stând pe un scaun, se îndreptă spre el împleticindu-se. Scenariul este cam acelaşi în fiecare dimineaţă. După ce se cocoţă în braţele lui începu tachinarea:

Ciprian: Vai, ia uitaţi-vă Riana are două mâini! Dar de ce îţi trebuie două?

Riana, ridicând întâi mâna dreaptă, apoi pe cea stângă: Păi cu asta te ţin pe tine de mână şi cu cealaltă pe mama.

Ciprian: Şi atunci de ce ai doar un cap?

Riana: Eu n-am văzut oameni cu două capuri.

***

După povestirea de dimineaţă despre nevăstuică

Riana: Dar ea nu are mamă?

Mama: Păi în povestire nu spune nimic de mama ei. Poate a murit.

Riana: Dar tu o să mori?

Mama: Dacă nu va veni Domnul Isus până voi ajunge bătrână, voi muri.

Riana: Şi atunci cine o să ne mai pună masa? Cred că tata sau bunica.

 

Şi câte şi mai câte lucruri ne întreabă, şi câte constatări sincere şi surprinzătoare ne împărtăşeşte. Cineva mai înţelept spunea că adulţii care au copii, ajung să afle cât de numeroase sunt lucrurile pe care nu le ştiu.

Detalii de convieţuire

Formatul postării

Când ne-am făcut noi planurile familiale am zis aşa: doi copii cu o diferenţă de vârstă de doi ani. Ciprian s-a oprit aici. Eu am continuat: băiat şi fată, unul cu părul creţ, unul blond cu ochii albaştri. Când s-a născut David, s-au împlinit următoarele dorinţe: băiat, blond şi cu ochii albaştri (acum verzi). Peste vreo doi ani şi două luni ni s-au împlinit şi restul. Nu ştiu de ce, dar Dumnezeu a ţinut cont de chiţibuşurile noastre (mai mult ale mele) şi ne-am bucurat. Când sunt doi fraţi, jocurile decurg altfel. E drept, şi certurile sună diferit. Te uiţi cu drag la ei când se joacă şi devi tensionat când nu se înţeleg, dar în final te bucuri că învaţă să convieţuiască.

Am fost zilele trecute pe la Andrei şi Ştefan. După ce ne-am întors din vizită, într-un moment de discuţii de suflet, David ne-a anunţat:

„ Eu îmi doresc să am un frate!”

Şi ca un ecou, se-aude şi Riana:

„Şi eu imi doresc un frate.”

Pe David l-am înţeles. Probabil că i-a plăcut cum s-a jucat cu Andrei şi Ştefan. Mai ales că Andrei este mai mare decât el, iar Ştefan este doar cu două luni mai mic. De fapt, nici de Riana nu mă mir. Dacă a înţeles că a avea încă un frate ea şi unul David înseamnă doi bebeluşi în casa noastră, este explicabil.

Am sărit şi eu iute cu opinia mea, argumentând că un bebeluş nu ştie să se joace şi trebuie multă răbdare până creşte şi învaţă toate cele. Pe David nu l-am impresionat. Mi-a declarat cu entuziasm că o să aibă răbdare şi o să-i fie dascăl celui mic. Într-un moment de revelaţie însă se răzgândi:

„Nu mai vreau un frate. Păi am fi prea mulţi: doi cu doi şi cu doi…fac şapte, ba nu, şase.”

Încă odată strădaniile mele au fost inutile pentru logica lui de matematician, dar bine că a învăţat să gândească în ansamblu.

Peste vreo două zile s-a iscat altă discuţie, pe seama animalelor de companie. Ca de obicei, David a început:

„Eu vreau să am un papagal!”

„Şi eu vreau o pisică!” Nu s-a lăsat Riana mai prejos.

Dar cum incompatibilitatea celor două vietăţi nu a scăpat simţului critic al iniţiatorului proiectului, a apărut o dilemă:

„Păi dacă pisica ta îmi mănâncă papagalul?” Proprietara pisicii imaginare protestă:

„Nu-l mănâncă!”

Şi tot David veni cu soluţia;

„Mai bine tu o sa-ţi ţii pisica legată şi eu o să ţin papagalul în colivie.”

De data asta nu m-am mai sinchisit să mai contest nimic, căci oricât mi-ar plăcea pisicile, sunt prea multe motive importante pentru care nu o să avem o felină în casă.