Iată dovada că omul încă evoluează (în copilărie). Şi nici măcar nu are nevoie de milioane şi milioane de ani. Cele două poze au fost făcute cam în aceleaşi condiţii, având aceleaşi personaje, dar la distanţă de un an. Nu vă uitaţi că evoluţia a atras cu sine renunţarea la articolele vestimentare. Şi aşa erau sumare. Ar mai putea fi de vină tendinţa generală a populaţiei locului. Aaa, nu! Acum m-am prins: datorită evoluţiei, omul şi-a dat seama de inutilitatea hainelor. Nu mă credeţi? Am un argument puternic pentru această afirmaţie. Iată-l pe subiectul nostru chiar în momentul marii descoperiri!

Cum să nu iubeşti un aşa omuleţ!?

Într-o seară, Ciprian a ţinut să le arate copiilor de aproape una din aleile împodobite ale unui parc bucureştean. Deşi era târziu, locul era foarte populat: comercianţi, cumpărători şi alţi gură-cască asemeni nouă. Prin mulţimea asta se plimba ţanţoş un clown cu nişte baloane în mână, iar mai încolo, un ren cu aceeaşi ocupaţie. De o parte şi de alta erau chioşcuri cu fel de fel de chinezării sau mâncare, împodobite şi luminate ca de sărbători. Am parcurs câteva zeci de metri pe alee, când, cineva din urmă ne salută: „Salut copii!” Era domnul Clown, care avea treabă cu copiii noştri. Îi înmână plin de amabilitate Rianei o floare-balon şi îl solicită pe David sa-şi aleagă din trei opţiuni. În timp ce executa căţelul comandat, dl. Clown ne băgă şi pe noi, părinţii, în seamă: „Floarea este cinci lei şi căţelul va fi tot cinci.” M-am uitat la Ciprian…El s-a uitat la mine şi a scos cu greu hârtia de 10 lei din buzunar. Am sperat până în ultima secundă că nu îi va avea. Eram revoltaţi de tehnica marelui comerciant, aşa că am început să ne facem autocritica imediat ce i-am întors spatele:

„Trebuia să îl întrebăm din capul locului dacă sunt cu bani!”

„Nu trebuia să ne lăsăm manipulaţi.”

„Măcar dacă negociam preţul. 10 lei pentru două baloane amărâte pe care nici nu le-am solicitat!”

În timpul acesta David constată că îi îngheaţă mâinile şi-mi înmână preţiosul căţel.  Înaintând, ne apropiarăm de dl. Ren. Observând-l, David îmi ceru înapoi patrupedul, iar Riana, speriată de coarnele lui, sau cine ştie de ce altceva, începu să tremure de frică plângând să fie luată în braţe. Ne îndepărtarăm repede, iar David dori să ne deslege un mister:

„Ştiţi de ce i-am cerut mamei balonul? Ca să nu-mi mai dea şi renul acela unul!”

Şi pentru că e important pentru copii să înveţe să refuze şi să nu se lase şantajaţi sau manipulaţi, în acea seară dl. Clown a primit un căţel şi o floare în schimbul unei banctonte de 10 lei, de la o familie care se plimba prin parc.

Pe 5 decembrie a fost ziua lui David. Cinci ani. Mă uit la el, mă uit şi la mine şi mă intreb unde s-a furişat aşa de repde timpul acesta. Încă îmi mai sunt vii în minte amintirile copilăriei mele. Toate au fost ca ieri. Dar David are cinci ani, deci ar trebui să fie cam alaltăieri. În zilele acestea scurte, de când ne-a împodobit căsnicia, a reuşit să facă ceea ce multe soţii ar dori sa facă în dreptul soţilor lor: să ne schimbe. Da, un copil, deşi este aşa de neputincios (sau poate tocmai deaceea) are o putere extraordinară de a-i schimba pe cei mari şi tari. Îmi amintesc cum în ziua sosirii de la maternitate, l-am aşezat pe un colţ de pat şi i-am făcut o poză. Parcă era o furnică pe potecă.

Copile cu bucle gri-aurii, ne-ai colorat viaţa. Ne-ai descoperit toată frumuseţea lumii acesteia. Ne-ai făcut să ne simţim mândri că suntem părinţi. Ne-ai provocat imaginaţia. Ne-ai învăţat să ne jucăm. Ne-ai lăsat fără timp de plictiseală. Adesea ne-ai pus pe jar. Ne-ai umplut casa cu jucării şi culori vesele. Ne-ai schimbat priorităţile. Ne-ai demonstrat că suntem dependenţi de Dumnezeu. Ne-ai determinat să fim uniţi. Ne-ai învăţat să uităm de noi înşine. Ne-ai făcut oameni maturi cu adevărat.

Cum o să reuşim să îţi întoarcem toate binefacerile?

Ştiu că oricât ne-am strădui, nu vom reuşi, dar ne rugăm Domnului să completeze viaţa ta  cu ceea ce noi nu vom putea face pentru tine.

 Când eşti părinte, sunt unele lucruri pe care abia aştepţi să le poată face odrasla ta (şi nu-s puţine). Este ironic însă, că se întâmplă frecvent ca momentul potrivit să sosească, iar tu să nu-ţi dai seama. Şi noi am aşteptat multe momente: să înveţe să zâmbească, să nu se mai trezească noapte de noapte, să meargă, să spună mama şi tata, să vorbească, să folosească oliţa, să înveţe poezii şi cântecele, să se îmbrace sau să mănânce singur. Este un lucru pe care ni l-am dorit enorm, dar pe care nu am avut curajul să îl aşteptăm de la ei: să mergă în drumeţii. Hoinărelile serioase ne-au cam lipsit în ultimii cinci ani. Recent, am început să le spunem ştrengarilor că trebuie să exerseze ca să fie puternici şi să nu obosească atunci când vor urca pe munte. Plimbările noastre prin parcuri au fost şi până acum lungi şi antrenante, dar poţi compara Orăşelul copiilor sau Tineretului cu Caraimanul? Şi când te gândeşti că Riana nu coboară din căruţ decât când vede leagăne şi tobogane, iar David se plictiseşte urgent când e vorba să lase bicicleta acasă! Cum să ai curaj să pleci cu ei în drumeţie?

Şi totuşi, pe la sfârşitul lunii octombrie chiar asta am făcut! Nu, nu am început cu vârful Moldoveanu. Nici măcar cu Omul. Ne-am mobilizat într-o ieşire de trei zile la Moeciu. Sâmbătă a fost traseul de încălzire, de vreo oră. Am admirat peisajul, am făcut poze, am schimbat impresii. Riana a apelat la rucsacul salvator care o susţine bine, mersi, în spinarea mamei sau a tatălui. Desigur, părinţii pot fi acuzaţi de complicitate. Ca în multe alte cazuri, ei sunt autorii morali. Duminică am plecat iar, în drumeţia anului. Şi nu pot spune că n-am plecat cu emoţii, căci plictisit de drumul prea lin până la bifurcaţia de unde începea urcuşul spre coama versanţilor, David a început să acuze dureri de picioare. Din fericire, am aflat remediul când am început să urcăm: n-am mai auzit nici o văicăreală. Prima parte a fost solicitantă şi pentru noi. Urcam printre rădăcini şi pietre, alunecând uneori pe pârtii din ace de brad, respirând din adâncul plămânilor, în timp ce Riana fredona din rucsacul ei: „Fii curajos! Fii curajos!…”

Când am ajuns pe coamă, peisajul de toamnă s-a dovedit a fi neaşteptat de frumos. Cu o aşa privelişte, nici nu ne-a mai interesat dacă urcăm ori coborâm, dacă ne dor picioarele sau ne este sete. Până şi Riana a ţinut să îşi părăsească rucsacul şi vraja a ţinut până când am ajuns înapoi, la Centru. Dacă i-aş întreba pe copii ce lucruri i-au bucurat, indiscutabil ar aminti şi pisicuţa speriată pe care au reuşit să o prindă şi să o sperie şi mai tare. E drept, zona nu era chiar sălbatică. De o parte şi de alta a cărării erau nesfârşitele fâneţe ale sătenilor, cu grajdurile pentru animale, aşa că am avut surpriza să găsim o pisicuţă căreia nu-i prea plăceau copiii. Înciudată de insistenţa lor de a o lua în braţe, a prins un moment de neatenţie şi a zbughit-o către unul dintre grajduri.

Nici coborârea nu a fost prea lină, dar am mai apelat la târâtul pe fund, am mai sărit ţinându-ne de mână, şi după mai bine de trei ore de colindat, ne-am întors pe picioarele noastre la locul de unde plecasem. Câte lucruri, oare, nu ar mai putea face foarte bine copiii noştri dacă am îndrăzni să le acordăm încredere şi ne-am purta astfel încât ei să simtă că îi considerăm în stare?

Am intrat în sufragerie exact în momentul în care calul pe care se afla David se îndrepta vertiginos spre o broscuţă de plastic aflată pe covor. Din fericire strigătul meu a oprit pe loc calul şi bietul amfibian a fost salvat. Am avut însă o curiozitate, aşa că l-am interogat pe călăreţ:

„Nu ai văzut jucăria?”

„Ba da.”

„Şi ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă dădeai cu calul peste ea?”

„Ar fi căzut!”

„Cine să cadă, că broscuţa era deja pe covor?”

„Păi ar fi făcut gaură şi ar fi căzut la vecini.”

Oare chiar dorea să vadă cum au renovat vecinii apartamenul?

Spuneam deunăzi că şi copiii au grijile lor. Deci le avem şi noi, părinţii, pe ale noastre.  De când s-a făcut frig, eu am cel puţin o grijă în plus: păstrarea echipamentului adecvat temperaturilor din casă ori de afară. Dacă partea cu îmbrăcatul este cam dificilă chiar şi pentru David, când vine vorba de lepădat bluzele sau şosetele şi papucii, lucrurile devin foarte simple. Descoperind o cremă de protecţie solară prin casă şi temându-se că va fi arsă de ferocele soare cu dinţi, Riana a început să-şi dezbrace hainele pentru a-şi  aplica protecţia. După insistenţele mele repetate, şi-a abandonat planul, dar a renunţat la una dintre bluziţe. A petrecut aşa mai bine de o jumătate de oră şi când am decis că trebuie să mă asigur că nu-i este frig, am rugat-o să îmi dea mâna. Cititul în palmă este o practică foarte utilă mamelor, mai ales când odraslele lor preferă îmbrăcămintea lejeră indiferent de anotimp. În loc să vină, ea o luă în direcţia opusă, spre calorifer. După ce-l mângâie  cu ambele mâini, preţ de câteva secunde, alergă spre mine cu braţele întinse. Nu mi-a rămas decât să-i evaluez nivelul de sinceritate după căldura mâinilor.

Când trebuie să plec undeva cu copiii, cea mai nesuferită parte mi se pare cea cu îmbrăcatul. De cum se vede dezbrăcată, Riana începe să zburde prin casă de bucurie, să sară şi să facă tot felul de năstruşnicii. David, se molipseşte şi el aşa că trebuie să mă gândesc bine ce strategie voi folosi ca să le stric jocul. La început ideea de concurs a fost provocatoare. La David încă ţine, dar Rianei puţin îi pasă, căci oricum are puţine şanse să iasă prima. Aşa că o prind frumos, o imobilizez şi mă lupt să îi îndrept mânuţele şi picioarele în continuă mişcare pentru a nimeri mânecile bluzelor şi pantalonii. Când vede una ca asta, David vrea şi el îmbrăcat de mama, că doar şi el e copilul ei. Cam aşa s-a întâmplat zilele astea când ne pregăteam să mergem pe la magazine. Când aude David de magazin, parcă ar cădea cerul pe el. Aşa că ameninţarea mea de a-l lăsa singur acasă dacă nu binevoieşte să se îmbrace, nu a făcut altceva decât să-i stârnească dorinţa de a se întâmpla exact aşa. Din acest moment nici un argument nu l-a mai putut convinge să ne însoţească. Aşa că am luat-o pe Riana de mânuţă şi am plecat, lăsându-l pentru prima dată singur acasă. Ieşirea nu a durat mai mult de o oră. Mă tot gândeam ce o face puştiul meu rămas de capul lui? Când m-am întors, cheia s-a răsucit de două ori în ială, deşi ştiam că am încuiat o singură dată. În sufragerie apăruse grătarul cuptorului de aragaz, iar el se juca pe covor cu o maşinuţă. Nu părea prea impresionat de apariţia noastră. Mi-am închipuit că a folosit ocazia de a se juca în tihnă cu jucăriile preferate şi l-am întrebat: „Ce ai făcut, te-ai jucat?

Îmi răspunse pe un ton indiferent: „Ei, acum am început să mă joc. M-am plimbat şi eu pe aici prin casă. M-am gândit: dacă vin hoţii, dacă ia foc…?”

Iată ce griji au copiii!

Mă bucur că pe lângă toamna nou venită nu s-au strecurat şi ploile şi frigul. Iubesc lumina soarelui de octombrie şi căldura lui potolită. Ca să ne bucurăm în tihnă de ele, am petrecut o săptămână la bunici, la Câmpina. Din curte soarele se vede altfel şi pe lângă el, se mai văd şi nucile prin copac sau prin iarbă, strugurii pe boltă, Azor făcând slalom printre roţile sau picioarele ce populează teritoriul lui, se mai aude vecinul junior  gângurind, se găsesc o mulţime de jocuri şi jucării, beţe, ciocane, pietre, robinete şi muultă apă de udat florile sau hainele. La bunici şi somnul e altfel, saltelele sunt mai elastice, numai bune de sărit până la tavan, cărţile mai uşor de răvăşit, mâncarea mai gustoasă ca acasă şi timpul mult mai scurt. În primul rând ne aşteaptă râul. O mai fi având pietre? Apă avem şi în parcurile citadine, dar ne lipsesc tare mult pietricelele, să aruncăm în neştire sau să construim baraje. Da, el ne aştaptă mereu acolo, cu tot atâtea pietre, dar mai greu accesibil, căci ultima bucată de drum s-a transformat în curte de intreprindere. Ne-a primit însă cu mai mult drag şi ne-a răsplătit cu linişte de apă curgând. Atât de odihnitor ne-a fost popasul că David a reuşit pentru prima dată să urce panta abruptă şi lungă de întoarcere acasă, fără să mai coboare de pe bicicletă.

Avem de cărat şi lemne, căci copacul cel bătrân s-a lăsat doborât de o furtună. Ehe, şi ce stup ascundea în trunchiul lui găunos. Biografia nucului bătrân, începută în grădina de la Proviţa, se intersectează cu a noastră în curtea de la Câmpina, mergând împreună de la camionul cel încăpător oprit la poartă, până în magazia din spatele grădinii. Ce noroc, să poţi fii de folos şi după ce nu vei mai fi în viaţă! Dar noi vrem să fim şi acum de folos, căci nu ştiu exerciţiu mai bun pentru sporirea stimei de sine, decât sentimentul că eşti util. Aşa că mergem şi la adunat de mere, din care tataia ştie să facă un must foarte gustos şi sănătos. Ce bine o să ne prindă la iarnă! Adunăm şi nucile căzute prin iarbă şi le aşezăm frumos în lădiţe la uscat. După atâta treabă, curtea trebuie măturată. Ne înarmăm cu mături şi mângâiem frumos fiecare petec de trotuar, până la poartă.

Dimineţile ni le petrecem povestind şi discutând. Când îi spun lui David despre iubirea pentru bani, mă uimeşte cu nedumerirea lui: “Cum ai putea să iubeşti banii, că doar nu sunt oameni?” Iar în urma întrebării: “De ce Satana a căzut de pe acoperiş şi i-a fost ruşine să Îi ceară ajutor Domnului?” am început şi eu să-mi pun întrebări cu privire la talentul meu de povestitor.

În pauza de prânz, Riana îşi face conştiincioasă somnul, timp în care David se vaită: “Eu nu pot să fac nimic! N-am cu cine să mă joc!” Dar nu se gândeşte nici o clipă să se culce.

Seara facem bilanţul zilei şi împărtăşim impresii. Este destul loc şi pentru complimente. Închid lumina şi merg să trag draperiile cele întunecoase, timp în care David mă admiră: “Parcă eşti un mare chin!” Sper totuşi că a vrut să spună manechin. Ne culcăm cu toţii obosiţi  dar împliniţi.

Când vine ziua plecării acasă, Riana primeşte cu entuziasm vestea, în timp ce David protestează: “La Bucureşti n-am grădină, n-am nimic!” Parcă eu aş avea, dar deocamdată aici este “acasă”.

Într-o zi însorită de concediu, David ne-a anunţat în consiliul familial: „Eu şi Riana ne vom face poliţişti când vom fi mari!” Iar Riana încuviinţă hotărâtă. Să nu întrebaţi de ce poliţişti? Copiii au argumentele lor, greu de înţeles de către cei mari, pentru a se face doctori, şoferi, mirese, musafiri, bone şi ce mai vreţi.

Săptămâna trecută, un eveniment reperat de Ciprian s-a înscris perfect în programul nostru de lărgire a perspectivei vocaţionale: ziua pompierilor. Cum comunicatele de presă ale Ministerulu Administraţiei şi Internelor proclamau ziua porţilor deschise în toate unităţile de pompieri, ne-am ales-o şi noi pe cea mai la îndemână. Deşi am ajuns acolo după miezul zilei, domnul de la poarta s-a uitat luung la noi când i-am spus că vrem să vizităm unitatea. În fine, după nişte telefoane date, a venit un domn binevoitor care ne-a invitat în curte şi apoi ne-a condus în turul instiuţiei. Pe David l-a impresionat cel mai tare maşina cea nouă parcată în faţa garajului. Împreună cu Riana a urcat la volan, au udat florile cu furtunul de pompieri, au probat căştile şi măştile de oxigen, am văzut cizmele şi pantalonii aliniaţi pentru a fi îmbrăcaţi în cea mai mare grabă.

În drum spre casă David mi-a spus că s-a răzgândit: vrea să se facă pompier. Mă gândeam şi eu că e mai tentant să stai la volanul unei maşini dotată cu cele mai interesante lucruri din lume: sirenă, furtune cu apă, târnăcop, scară, zeci de butoane şi manete şi să treci ţanţoş la culoarea roşie a semaforului iar toate maşinile să se dea în lături ca să-ţi facă loc.

Marţi m-am trezit cu două ore înaintea soarelui, ca să văd dacă el face înviorare înainte de a se urca pe cer de-i aşa de roşu când răsare. Şi aşteptând să-i văd faţa îmbujorată, m-am achitat de câteva îndatoriri gospodăreşti. Când s-au trezit ai mei, eu mă pregăteam să îmi continui somnul, deci mi l-am trecut în lista dorinţelor neîmplinite şi m-am apucat din nou de treabă: pus masa, făcut paturi, strâns masa, spălat vase, schimbat copii…Puţin după ora nouă am ieşit din casă pentru plimbarea de dimineaţă. Cum traseul ales ne-a dus chiar în vecinătatea unui ştrand, am deviat puţin ca să inspectăm locul şi condiţiile oferite în eventualitatea unei vizite ulterioare prelungite. Prima impresie a fost bună, iar insistenţa lui David nu cunoaşte margine când vine vorba despre o ocazie de bălăceală, aşa că ne-am întors acasă după echipament. Până am rezolvat câteva urgenţe, până ne-am odihnit şi ne-am echipat, soarele a trecut de partea cealaltă a cerului. Nici la ştrand lucrurile nu mai erau la fel cum le găsisem la prima întâlnire: numărul de vizitatori crescuse considerabil, prin urmare şi apa se murdărise. Dar poţi să le întoarci acasă pe broscuţe de pe marginea apei fără să se fi scăldat in ea?! Ne-am luat inima-n dinţi şi…bâldâbâc! După un timp Riana, mare imitatoare, a făcut un plonjon în apă de pe marginea bazinului, fără să mă fi avertizat. S-a ales cu o sperietură si ceva apă luată la bord. A mai făcut vreo două imprudenţe care au convins-o că e timpul să iasă din apă şi să îşi facă somnul de prânz, peste care sărise. David a fost o broscuţă veritabilă: a făcut sărituri încontinuu. Numai că după un timp a început sa viziteze toaleta dubios de des, deşi rezerva noastră de apă potabilă nu prea scăzuse. A durat ceva vreme până ce mi-am dat seama îngrozită că fiecare săritură însemna şi o gură de apă înghiţită. Vezi ce înseamnă să omiţi cursul de protecţia jocului? Nu a mai durat mult şi ştrandul şi-a încheiat programul. Aşa am reuşit şi eu să-l scot pe David de acolo. Deşi cele patru ore petrecute în apă ar fi trebuit să ne epuizeze, tot am mai trecut pe la un loc de joacă pe uscat. În drum spre casă am intrat în toate farmaciile ca să iau un leac preventiv pentru musafirii pe care i-am fi putut lua din apă. N-am găsit nimic, dar am făcut un ceai cu plantele pe care le-am găsit pe-acasă şi ne-am mai scăldat o dată. Cât eu am pus masa, David a ţinut să ne arate cel mai important lucru pe care îl învăţase. Postat în uşa băii o întâmpină pe Riana: „Cinci lei intrarea!” Să mai spun că au adormit imediat ce au atins perna?

Eu am rămas să fac inventarul: un soare roşu, doi copii dormind, o sufragerie răvăşită, o masă nestrânsă, o cadă plină cu ceai de jucării, un soţ încă la servici.