Singur acasă I

 

Când trebuie să plec undeva cu copiii, cea mai nesuferită parte mi se pare cea cu îmbrăcatul. De cum se vede dezbrăcată, Riana începe să zburde prin casă de bucurie, să sară şi să facă tot felul de năstruşnicii. David, se molipseşte şi el aşa că trebuie să mă gândesc bine ce strategie voi folosi ca să le stric jocul. La început ideea de concurs a fost provocatoare. La David încă ţine, dar Rianei puţin îi pasă, căci oricum are puţine şanse să iasă prima. Aşa că o prind frumos, o imobilizez şi mă lupt să îi îndrept mânuţele şi picioarele în continuă mişcare pentru a nimeri mânecile bluzelor şi pantalonii. Când vede una ca asta, David vrea şi el îmbrăcat de mama, că doar şi el e copilul ei. Cam aşa s-a întâmplat zilele astea când ne pregăteam să mergem pe la magazine. Când aude David de magazin, parcă ar cădea cerul pe el. Aşa că ameninţarea mea de a-l lăsa singur acasă dacă nu binevoieşte să se îmbrace, nu a făcut altceva decât să-i stârnească dorinţa de a se întâmpla exact aşa. Din acest moment nici un argument nu l-a mai putut convinge să ne însoţească. Aşa că am luat-o pe Riana de mânuţă şi am plecat, lăsându-l pentru prima dată singur acasă. Ieşirea nu a durat mai mult de o oră. Mă tot gândeam ce o face puştiul meu rămas de capul lui? Când m-am întors, cheia s-a răsucit de două ori în ială, deşi ştiam că am încuiat o singură dată. În sufragerie apăruse grătarul cuptorului de aragaz, iar el se juca pe covor cu o maşinuţă. Nu părea prea impresionat de apariţia noastră. Mi-am închipuit că a folosit ocazia de a se juca în tihnă cu jucăriile preferate şi l-am întrebat: „Ce ai făcut, te-ai jucat?

Îmi răspunse pe un ton indiferent: „Ei, acum am început să mă joc. M-am plimbat şi eu pe aici prin casă. M-am gândit: dacă vin hoţii, dacă ia foc…?”

Iată ce griji au copiii!